Ziua in care iepurele era plecat de-acasa 1-64 – de marin badea

mai 20 | Posted by Poezii, Literatura Romana | Proza

Pasta de dinti are gust de banane. `Optima` se numeste. Unchiu` Zanea spune ca din ea, daca o pui in apa si-o lasi cateva zile, se face vin. Asa a facut el, la puscarie, cand a stat cateva saptamani sau cativa ani, nu stiu sigur, fiindca a fost prins cu un sac cu porumb de fiert, a pus pasta de dinti in apa si, mai tarziu, a baut pana s-a-mbatat.
Unchiul Zanea tot vorbeste cu tata, mai ales seara, sunt de nedespartit, si la munca, dar si la carciuma. Carciuma asta e un fel de magazin mai mare, care are mese si scaune si unde barbatii stau cu luleaua-n gura, fumeaza, vorbesc tare, rad, se pupa si beau vin, rachiu de drojdie sau bere. Cateodata se iau si la harta, cam cum ne imbrancim noi prin spatele blocului, iar atunci vine militia. La noi, cand ne impingem, militia nu vine. Cand o sa ma fac barbat, o sa ma duc si eu la carciuma, cu toate ca mama spune ca ala e un loc de pierzanie, unde se pierde timpul si de unde ajungi in iad. Tata sigur o s-ajunga-n iad. Si unchiul Zanea. Toti tatii vor ajunge in iad. O sa fie aglomeratie mare acolo. Inseamna ca e bine in iad, daca barbatii tot nu vor s-asculte si se tot duc la carciuma. De fapt, barbatii n-asculta de nimeni. Stie tata ce spune cand tot striga ca femeile sunt niste proaste. Ca nu sunt bune decat de facut mancare, de spalat si de stat cu picioarele raschirate. Rad si eu cand aud asta, adica stau asa ca sa faca plozi. Asa m-a facut si pe mine, a stat cu picioarele departate. Mama sta asa cand tata vine beat si rade. Asa l-a facut si pe Mihaita, fratele meu. Cand vine beat si nu rade, mama trebuie sa doarma pe scara sau prin vecini, ca asa vrea el. Asta inseamna sa fii barbat!
Are gust bun pasta de dinti. Noroc cu mama, care striga ca m-a uitat Dumnezeu in baie, altfel ma spalam si pe fata. N-o mai fac, asa ca tot dorm in picioare.
A sapun de casa miroase dimineata. A must si-a caldura cuibarita in macaturi vechi. Inca lancezesc la usa, cand tot cred ca firul de iarba e un sarpe care-si inghite coada. Pe furis, de la bucatarie am sterpelit un codru de paine. Painea se da pe cartela si trebuie sa avem grija cu ea. Seara, cand vine tata de la santier, trebuie sa fie paine in casa. Cand nu e, ma duc eu la nevasta moldoveanului, sa ma-mprumut. Pana maine, tanti, cand deschide la magazin. Nevasta moldoveanului lucreaza la Confectia. Are masina de cusut si-acasa. Are si trei copii. Asta inseamna ca a stat si ea cu picioarele departate. Cu Cristi, care e de varsta mea, ma joc eu. Mai are si-o fata, pe Mirela, dar noi credem ca e proasta. Si mai are unul, tot mic, sta si el infasat. Moldoveanu` e plotonier, in armata, asa-i zice tata. Asa zice si el, plotonier, iar tata rade cu unchiul Zanea de chestia asta.
Cristi tot nu s-a sculat, asa ca eu molfai bucata de paine. Miezul e dulce, iar coaja e usor amaruie. Are gust bun painea! A pamant. Daca nu stiti, painea creste din pamant. E mult pamant peste tot, numai painea nu e de-ajuns. Pamant e, mai ales, la tara, la tanti Vetuta. De-acolo vine painea. Dar eu tot nu-nteleg, nici mama nu-ntelege: de ce n-are paine nici tusa?
E liniste pe scara. Prin geamuri, poti vedea cum soarele paraie de la-nchieturi, cand casca cu pofta, lenciurind pojghita de ceata dintre gene.

Somnul are culoarea albastra. Asa sunt si ochii Irinei, de la 3. Ea e mai mare ca mine, dar tot se joaca cu papusile. Le pune sa tuseasca, le ridica bluzitele si le asculta bataile inimii. In locul lor, tusesc eu. Papusile au inimi de plastic care pompeaza sange de plastic. Masinutele mele, in schimb, au motoare adevarate, care duduie. Nici Irina n-a iesit afara.
Dimineata asta nu e deloc grabita, parca ar fi nevasta jandarmului, de la parter, care bolboroseste cuvinte numai de ea intelese. Nevasta jandarmului e batrana. Ea merge, pas-pas, de trei ori pe zi, in jurul blocului si face cruci, cu degetele stranse, la pereti. Si la usi, si la geamuri. Face cruci si copacilor. Si jandarmul e batran. Tata spune ca-l fute in gura de bosorog, ca ar fi trebuit sa moara la canal. Pe baba o face candrie. Pe mos, de cate ori il vad, ii strig in fata: Huuuo, nazistule! El abia alearga dupa mine, horcaie si-si arunca bastonul, dar nu ma nimereste niciodata. Jos Antonescu! Daca nu stiti, nazistii sunt niste oameni rai, care au venit dintr-o tara, ca sa ne omoare. Antonescu nu stiu cine e, dar cred c-a fost si el tot plotonier. Plotonier-sef!
Mi-ar fi placut ca aerul sa miroasa a placinte cu branza. Daca respiri un astfel de aer, ti se umfla burta si te saturi. Dar aerul miroase a presuri spalate in prima apa, a scutece si-a ulei de candela. Si-a frunze uscate, ca le-a strans femeia de serviciu, in morman, si le-a dat foc.
Daca stai in usa de la intrare, si te legeni, iti poti inchipui orice. Bunaoara, o turma de elefanti, care sa colinde printre blocuri, la noi in cartier. Sau un zmeu cu sapte capete, care sa vina s-o rapeasca pe Irina.
Noroc cu Handicapatu`, care ma striga prin fereastra intredeschisa, imi intinde o hartie de 25 si-mi spune sa dau fuguta, da` fuguta, pana la alimentara, sa-i cumpar o sticla de Drobeta, d-aia plata ca o tabachera. El tot la parter sta.
La alimentara are borcane cu rosii, vinete si castraveti. Si macaroane. Are si sticle de vin, de tuica, sare si soda caustica. Daca mananci d-asta, faci clabuci la gura si mori.
Handicapatu` merge intr-un carut care are niste manete, pe care le impinge cu mainile. Are si carje, dar le foloseste numai cand iese la canapea. Daca ma descurc, spune ca-mi da un leu, ca nu e ora zece, iar bauturile alcoolice se vand dupa ora 10. Asta o stie orice copil.
Alimentara e la doua blocuri departare, asa ca ajung repede si grav ii spun vanzatoarei ca vreau vinars Drobeta, dar si o corabioara. Vanzatoarea ma stie, e grasa si gafaie cand se apleaca, imi intinde sticla si-mi spune s-o bag pe sub tricou. E mica, rece, iar inauntru e un lichid de culoarea ceaiului de zahar ars. Corabioara o ascund tot in tricou. Imi intide restul si-mi spune, cascand, ca sa-l ia dracu de handicapat, ca nu se mai satura de atata bautura. E o proasta, caci tata are dreptate cand spune ca viata e facuta din alcool, curve si rahat. Si unchiul Zanea spune acelasi lucru. Toti tatii spun asta, dar numai seara, cand ciocnesc pahare si rad, la carciuma. Dimineata, in schimb, sunt tristi, grabiti si-i doare capul. Tata mai si injura, ca-i fute Dumnezeii ei de viata, in vreme ce mama-l dojeneste, ca sa vorbeasca mai incet, sa nu trezesti copiii, diliule!
La usa de la alimentara, ma asteapta Cristi, v-am spus de el, e baiatul cel mare al familiei de moldoveni, vecinii nostri de etaj. Dimineata inca are pojghita la ochi, abia se-mbujoreaza. Ne luam unul pe altul pe dupa gat si ne trecem sticla de vinars, nedesfacuta, de la unul la altul. Ne facem ca bem cu cu inghitituri mari, mergem impleticit, radem si strigam in gura mare ca s-o ia dracu` de nevasta daca nu e gata cu ciorba. In urma noastra, cativa caini, de la gunoi, musca aerul tare si ne latra cu pofta. Septembrie ne zambeste pe sub gene si se pregateste de primenire.

Roscovele au gust bun. Seamana cu marmelada. Suntem adunati toti, si de la scara vecina, si de la blocul celalalt, si batem roscovii cu pietre si cu jordii. Roscovii ne privesc superiori si ne raspund prin croncaniturile ciorilor, dintre ramuri. Numai cei mai curajosi se urca in ei. Roscovii sunt niste copaci care au tepi mari. Daca nu esti atent, te poti rani. Toti copiii avem intepaturi, zgaraieturi si vanatai pe maini, pe picioare. Ne umplem tricourile cu roscove, lunguiete, maronii, crocante, precum coaja de paine abia scoasa din cuptor. Si fetele, dar si baietii mananca roscove. Cand musti din coaja, aceasta crapa, iar sub ea se afla o pasta cleioasa, dulce, pe care o sugem pofticiosi si cu care ne umflam burtile.
Am mancat bine in aceasta dimineata, am molfait un codru de paine, o jumatate de corabioara si-o mana de roscove. Dimineata se aseamana cu toate celelalte, e rosie, are aripi inalte si e invaluita in ceata. Mergem pe sub ferestre si strigam din toate puterile: `Hai la roscove! Hai la roscove!` Nu cumpara nimeni, niciodata. Doar tanti de la doi, cu un ochi vanat, ciufulita si-ntr-un capot ponosit, ne cere cate una. `De pofta, baieti`. Toti stim ca e chinuita, cum zice si mama, si nevasta moldoveanului, dar si celelalte vecine, asa ca-i cerem sa zica bogdaproste, asa cum fac toti vecinii. Are o fata, de scutece, deci a stat cu picioarele desfacute, iar barbatul ei, de care noi fugim, vine acasa numai seara si se tine strans de scara. Se mai ajuta si de pereti. E tanar, asa spune tata, e pacat de el, ca e stricat de mic, iar vecina de la doi spune tuturor celor care vor s-o asculte ca a fost furata de-acasa si maritata cu forta. Asta nu-i lasa bani nici de paine. Dupa care o bate fiindca nu gaseste, seara, nimic de mancare. Are unghiile mari, ca de vrajitoare, iar mana subtire inhata fructele cu pasta dulce si cleioasa. Vecina de la doi are privirea tulbure. Noi credem ca-i nebuna, ca leagana, fara sa bage de seama, ghemotocul de carne la san, asa ca ne ducem sa vanam gugustiuci, ii spunem ca-i aducem gugustiuci, ca roscovele nu tin de foame, sa n-o mai bata ala diseara si sa aiba ce sa-i faca de mancare.
Gugustiucii sunt mai buni decat porumbeii, au carnea rosie si miros a vant. Sunt greu de ochit, stau mai mult pe stalpi, pe firele de curent si totdeauna cate doi. Imi umplu buzunarele cu pietre rotunde, grele, precum bilele de rulment. Suntem o intreaga ceata iar, in dimineata asta, gugustiucii s-au ascuns din nou. Gugustiucii stau mai mult la linie, pe unde trec trenurile cu grau, asa ca plecam, in larma, acolo. Din curti, insa, ne fac cu ochiul cativa meri incarcati, asa ca ne cataram pe gardurile scunde si de crengi si inhatam ce putem, pana cand iese o femeie, dintr-un sopron, suflecata, si ne pune pe goana. Azi nu mancam mere. Merele nu sunt mai bune decat bananele, dar bananele nu cresc in pomi, ci la alimentara, insa nu se mai gasesc, fiindca fabrica a fost inchisa de capitalisti. Tata e cel care ii stie cel mai bine pe capitalisti, spune ca a fost vecin cu ei, cand era mic. Mai spune si ca-i fute in gura, si pe ei, dar si pe americani. Nu stiu ce are tata cu americanii, dar mereu ii injura. Americanii traiesc in America, daca nu stiti. Banii lor se numesc dolari si au bomba atomica. Si vorbesc parca scuipa. Mie imi plac filmele cu americani, mai ales alea politiste, caci hotii sunt mereu arestati. In filmele americane, oamenii se pupa pe gura, exact cum vreau sa fac eu cu Irina, fata aia mai mare, care inca se joaca cu papusile. De pe sub plopi, pufaind, vine marfarul de 10:00. Locomotiva tipa subtire si caraghios, ca o femeie batuta.

A incremenit aceasta clipa, in vreme ce lumea s-a mutat pe un nor galben si semanand cu un uger greu de promisiuni.
Scartaie usa veche precum piciorul metalic al ologului, de la parter, neuns si uzat de folosinta indelungata.
Stau si ma legan de usa, cand inca mai cred ca iti bat in geam cu un stol de vrabii zgribulite, molcom si diafan te chem, cand ramurile nu mai au decat nervi dilatati, frematand de asteptare si teama. La noi in bloc, vecinele lucreaza la Confectia. Toate femeile lucreaza acolo, la fabrica, asa spun ele. Si fetele vecinelor tot acolo vor lucra. Vor merge, la munca, in ture si vor avea barbati care vor lucra pe santier si care, dupa serviciu, vor merge la carciuma. Nu stiu de ce, dar ele nu cred asa ceva, spun ca vor fi doctorite sau artiste de cinema.
Si tata lucreaza pe santier. Picioarele lui miros a transpiratie si a cizme de cauciuc. El spune ca d-aia se caca in ea de viata. Obielele miros urat, dar mamei nu-i este scarba sa le spele. In schimb, eu, cand o sa ma fac mare, o sa ma fac sef, asa imi spun toti, ca sa invat mult si bine, dar bine, dupa care o sa fac tot ce vreau. Serviciul este foarte important pentru un om. De la serviciu, iei bani cu care poti cumpara orice, adica tigari, paine si vin.
Iti desenez, pe-un petic de geam, acel ochi cu care te impresor.
Mama nu are serviciu, sta acasa si are grija de copii, adica de mine si de mucosul ala mic care oracaie toata ziua si care e fratele meu. Mamei i-a fost frica sa se duca la baba de la blocul vecin, care da copiii afara cu andreaua sau cu fusul. E o baba urata, la care ne strambam cu totii. Noi credem ca face vraji si ca ii mananca pe copii, ii fierbe, dupa care ii pune, bucatele, in ciorba si-n tocana. Pe lume, insa, cel mai bine este sa fii sef. Sefii sunt cei care spun celorlalti ce sa faca.
O sa ma ascund in aceasta scorbura care e pumnul tau mic si inchis cu lacate fermecate.
La noi in casa, sef este tata, dar numai sambata seara, cand e afumat rau. Avem si sef de scara, care ne ia la goana, cand tipam. Avem si sef de bloc. Asta e cel mai rau, caci vine, in fiecare luna, si cere bani. De chirie, de apa, de gunoi. Cere bani si pentru femeia de serviciu, dar si pentru asociatie, adica pentru el.
Banii sunt extrem de importanti. Cei care au foarte multi, isi iau masina mica. La noi in cartier, nimeni nu are asa ceva. Doar seful de la alimentara are. Si seful de la bodega. Dar ei nu stau la noi in zona.
Pe santier, tata face apartamente, ca sa aiba oamenii unde sa stea si sefii de bloc de unde sa incaseze chiriile. Oamenii care vor sta in blocurile construite de tata vor construi si ei alte blocuri. O sa fie o lume de blocuri si de sefi de bloc. Blocurile se construiesc din niste placi mari cat un perete, care se fac la fabrica de placi. In schimb, nu stiu unde se fac sefii de scara sau de bloc. Am auzit ca la partid, iar partidul asta e cel mai mare sef, cel care comanda ca barbatii sa se duca pe santiere si femeile sa se duca la fabrica, sa faca rochii, fulare si sacouri. De aceea e mai importanta munca barbatului decat a femeii, caci barbatii fac case in care vor locui alte familii, in vreme ce femeile fac rochii pe care nu le va imbraca vreodata vreo femeie de la noi din cartier.
O sa ma preumblu pe vechile carari pe unde-ti leganai surarsul. Sa ma invaluie cel care eram pe cand n-am fost si cel ce sunt pe cand nerod tot incerc sa-ti trezesc remuscarile care stau dosite, in afumatoarea veche, agatate de funii pline de satietate si de plictis.
Cand o sa ma fac sef, o sa dau ordin ca toti copiii sa poata manca inghetata pe gratis.
Mama peticeste o bluza veche, bolborosind in batista unde-si ascunde suspinele, ca pe niste banuti de argint. Pe focul mic, o mana de malai, in apa putina, o ingana neindemanatic.
Lumea intreaga e un orfelinat unde fiecare in parte se simte orfan si moare de singuratate.

In piata, nu e lume multa. Piata e un loc unde sunt niste tarabe si taranii vin si vand ce-au prin curte. Vand oua, castraveti, fasole si rosii. Acum vand si pepeni. Orasenii vin si cumpara. Piata prafuita de un septembrie zglobiu e plina de pepeni grozav de zemosi si de dulci. Acuma sunt mai buni, caci s-au zaharisit. Pepenele e ca o minge de fotbal, dar are codita si seminte. Semintele nu sunt bune, ci doar miezul, care e rosu ca o limba aprinsa de febra. Miroase a bere rasuflata si-a frunze coscovite sau moarte si-nsingurate. Marar, ceapa verde, pastarnac, morcovi acoperiti de pamant, dar si tarani care pufaie din tigari fara filtru.
Taranii sunt oameni care traiesc la sate, ca si tusa Vetuta, au case din chirpici, acoperite cu taba, au curte si animale pe care trebuie sa le dea la stat. Ei lucreaza la cooperativa. Nu au fiare de calcat si nici nu se duc la cinematograf. In schimb, au tuica si vin. D-aia se duce si tata la tanti Vetuta, asa-i spune mamei, hai, fa, la sor-ta, sa ne dea vin si tuica. Taranii sunt mai prosti decat orasenii. Si la noi in bloc s-au mutat foarte multi tarani.
Tata ii stie pe toti, spune ca-i cunoaste dupa cautatura si dupa vorba. Si dupa miros. Cand tata iti spune ca mirosi a taran, atunci asta inseamna ca esti prost de bubui. In schimb, ei zic ca orasenii sunt niste fomisti. De fapt, asa i se spune si cartierului nostru, care e plin de blocuri noi, cartierul fomistilor. Taranii stau, de regula, la etajul 4. Si moldovenii. La parter, in schimb, stau cei care sunt handicapati. Mama se duce mereu la piata, sa vada ce mai e pe-acolo, asa zice ea. Ii cunoaste pe toti, dupa nume, ca sunt din sat de la ea.
Pepenii stau asezati in gramezi mari si ne fac cu ochiul. Ne curg balele de pofta. Petrica Nebunul, care are boala rasului, merge si da din cur in spatele cucoanelor. Rad precupetii, radem si noi, rad si cucoanele. E-un aer umed si plin de savoare si de remuscari, venind dinspre fluviu. Cucoanele au obiceiul sa se targuiasca, fiindca taranii sunt hoti, atunci cand cumpara cate ceva. Spun ca pretul e prea mare, iar daca ala nu scade din el, e facut speculant si dat pe mana militiei. Si e rau daca ajungi la militie. La militie lucreaza militienii. Astia au uniforme albastre, catuse si niste bastoane cu care te bat la ficati. Sunt oameni rai militienii. Mama spune ca nu sunt nici macar oameni, dar unchiu` Zanea stie cel mai bine, el a fost luat la militie. Si noi ne jucam de-a militienii. Nu e adevarat, dom` judecator, n-am furat nimica, iar atunci vin eu, care sunt militian, si-l bat pe mincinos pana spune ca asa e cum am zis eu.
Ne tragem aproape de o taraba, unde pepenii sunt mai multi si mai rasfirati. Cand e copt bine, pepenele, daca-l strangi in maini, trebuie sa paraie. Sunt copti, nene? Iar nenea taranul se uita la noi de parca ar calca pe ape. Dupa ce-l scobesti, iti poti face din el felinar. Pui inauntru un muc de lumanare si te plimbi, noaptea, printre blocuri. Dar cel mai bine e sa-l mananci, sa-l mananci cu pofta si zeama sa ti se scurga din gura direct pe tricou. Si nenea taranul asta care are pepenii rasfirati e tras la fata si miroase a tuica. Tuica e buna fiindca, daca o bei, te imbeti si esti mai barbat.
Cand o sa ma fac mare, o sa beau si eu multa tuica. Dar acum era mai buna o felie de pepene. Avem fetele alungite si praful toamnei ne coloreaza-n galben, ca niste aratari agatate de cumpana unei fantani cu apa stricata.

Ramele traiesc in pamant. Sau in scorburi. Alea din scorburi sunt mai bune, caci au gatul rosu. Asa le zicem noi: rame cu gatul rosu. Stau ascunse prin scorburi, unde s-au depus frunzele si noroiul scurs de pe pomi, atunci cand ploua. In scorburi traiesc si serpi, asa crede Cristi. El nu are curaj sa caute rame, prin scorburi. Eu, in schimb, imi bag mana pana la cot si scormonesc prin maruntaiele pomilor. Pomii rad, fericiti.
Padurea, in septembrie, e ca o femeie gonita de-acasa: vanata, slaba si dezorientata. Pe talpi, se lipesc frunzele din acest an. Sunt mai fragile decat cele de anul trecut si parca ceva mai galbene, precum degetele fumatorilor.
Apa miroase a mal. Asa miroase apa, in campie, precum nalucile, gros, impulsiv si misterios. Pe malul stramt, printre lanuri de porumb cuprinse de taciune, din salcii pletoase ne mesterim undite. Intotdeauna avem la noi bolduri si un mosor de sfoara. De data asta, pestele nu vrea sa muste. Asa ca scuipam apa. Doamne-Doamne, da o ploaie! Pestele cade atunci cand ploua. Lucrul asta il stiu de la tata. Ha, maine ploua, ma duc la peste! Iar seara, plin de noroi, mirosind a rachiu si duhnind de atata tutun, tata e satisfacut, iar mama curata, tacuta, in bucatarie, pestele. Caras, argintiu precum lamele de cutit. Auriu ca aerul verii. Dar si bibani lacomi, ciortanica, dar si marlite de culoarea balaurului, verzi ca un ochi de vrajitoare nebuna. Dupa ce vine tata de la pescuit, toata scara mananca peste. Acum, insa, nu vrea sa traga, e apa prea limpede, iar pestii au ochii mari si aposi cu care ne vad in buza privalului. E liniste cat sa auzim cum soarele mic, pe cerul amiezii, scartaie. Dar cateva chistoace, culese de la braseria din cartier, rezolva orice problema. Suntem barbati, iar fumul tigarilor ne intra direct in carne. Acum se misca si plutele, iar guvidele care se zbate frenetic, in ac, e cel mai mare peste care s-a vazut vreodata. Are o tona. Doua tone. El e pestele care poate indeplini trei dorinte: sa ninga, sa fie intotdeauna vacanta si sa nu ma mai trimita mama, dimineata, la coada la lapte. La coada, dimineata, stau numai babele. Dar si copiii. Babele n-au somn. Chiar si atunci cand dorm, ele au un ochi la ceafa, care e tot timpul deschis. Asa au si mortii. Mortii vad si aud tot. Mie nu-mi este frica de morti. Dar imi este frica de intuneric. Iar dimineata, cand ma duc sa stau la coada la lapte, inca nu se lumineaza, e tot noapte. Iar noaptea ies spiritele rele, toata lumea stie asta. Spiritele astea rele sunt tot niste babe, precum cele care stau la coada la lapte, dar au colti si vor sa intre in trupurile tinere ale copiilor, ca sa le fure viata. S-au trezit guvizii, iar acum avem un pumn de om mare de peste de culoarea pietrelor, buzati, bulbucati si lacrimand in iarba pitica.
E vremea mesei de pranz, iar padurea freamata imprejurul focului vioi care pateaza aerul cu sange, semanand cu cearceafurile tuberculosilor.

Azi-dimineata, la coltul gardului vechi, liliacul a explodat, acoperind aerul cu fasii de racoare si freamat. Alb a explodat. Si mov. Dinspre triajul vechi, lumina pare pitica prin sipcile pieptanate de vant.
In mijlocul ulitei, pe unde a trecut sareta pandarului, mama aduna baliga, intr-o galeata tomnatica si mototolita precum o batista, la priveghi. Soarele ar vrea sa strige si zambeste direct de pe acoperisul vecinului, reflectandu-se in tabla noua. O sa molfai acest codru de paine, o sa-l ung cu putin ulei de candela, sa aiba mai multa savoare.
Pe dealul care se vede din coltul ferestrei, vagoanele de marfa, dupa reguli neintelese, sunt dirijate unele spre altele, in vreme ce locomotiva, pufaind, se tot misca inainte si-napoi, tipand ca o femeie care sta sa nasca direct in vremea secerisului. E un aer nou, dar atat de cunoscut, de primavare cu sare, de primavara cu dinti, iar resturile din gradina de peste an stau adunate, c-o furca stirba, direct in poarta care se tine intr-o singura balama, semanand cu un ciung atins de boala rasului.
Dincolo, spre marginea satului, s-au pornit focurile mocnite, peste gonoaie, iar Dumnezeu, si peste noapte, ne-a vegheat, direct din coltul intunecat al tindei. (O sa fie bine, imi spun, o sa fie bine, caci intre logica si nepasare e un gol pe care nu-l mai poate umple decat acest februarie tulburat de dezolare si indiferenta, ca si dragostea nu mai are vechiul parfum si pana si inima se inabusa si nu mai stie decat sa se clatine ametita in lumina putina a acestei clipe in care doar plictisul deseneaza un aer amortit de angoase.
Nu mai am brate in care sa te-nfasor si pana si semnele din veac sunt tot mai estompate, goale si lipsite de sens, ca nici nu mai stiu daca vrei sa mai auzi cum tresalt la fiecare adiere pe care am reusit s-o respiram pe vremea cand liliacul exploda in fese subtiri de tandrete si melancolie).
Linistea de peste visuri e risipita de mirosul lutului, framantat in caldarea uzata de folosinta indelungata, alaturi de baliga de cal si de paie de anul trecut, in vreme ce mama, imbrobodita si stand cius, lipeste podeaua tandru si vorbindu-i, in acelasi timp, de parca s-ar boscorodi, cu matusile, in asteptarea masinii de paine, doar ca sa-si omoare timpul.
Satul paraie ca o dormeza de mireasa, la miezul nuntii, in vreme ce un cocos, fara un ochi, scurma prin praful diminetii, de parca ar fi postasul cautandu-se in tolba, dupa vestile care intotdeauna nu vin.

La spartul bostanariilor, satul incepe sa rugineasca din pridvoare si prispe, in vreme ce aerul devine galben si acru, precum laptele vechi, ca ar putea fi taiat in felii subtiri.
In asfintitul descult, sudoarea de pe fruntea mamei, in vreme ce spala o copaie de rufe dilatate de nervi, in mijlocul ariei, e ca un semn ofilit venit dinspre gradinile unde de straja a ramas o sperietoare timida precum umbrele, in lumina piezisa.
Mi-e dor de tine, draga mea, si-as fremata precum porumbul, in vantul inalt, din sabii subtiri si-alungite, cand tacerea se-ngroapa adanc, numai in fantani cu apa putina si statuta precum singuratatile din odaia cea buna, unde salasluiesc doar musafirii care niciodata nu vin.
Doar ulita se intrezareste desfasurandu-se impleticita, in amurgul batut cu jordiile, precum nucii, pana la invinetire.
Din poarta, care se ghiceste ca o gura stirba in gardul ragusit si aplecat sub frunzele de tutun, spre halta veche, se zareste acel ochi de balta unde septembrie s-a retras prin trestii si papura, sa numere – gresit – cocorii.
Pe pirostrii, pe jar de coceni, in tuciul inalt, rosiile fierb sangeriu si frematand ca o inima infirma.
O sa stau aici, in acest colt din care intunericul a muscat cu pofta, ca dintr-o lipie, si-o sa cred ca Dumnezeu e un copil flamand si somnoros.
In praful putin de peste zi, inca se vad urmele carutelor care au coborat dinspre tumuli, scartaind inabusit precum rugile, in biserici. Grele au coborat. Grele si incarcate de coceni si de griji.
Septembrie, in asfintit, canta din frunze si din depresii, direct din camara unde stau dovlecii-placintari.
Satul casca si se intinde cu pofta, ca un sarpe fugit de-acasa. Aceasta inserare miroase a sapun de casa, pana dincolo, in marginea drumului, in vreme ce mama asuda alb si sarat. Ma legan odata cu poarta stramba si-mi inchipui ca destinul e doar un cuib din care toate berzele si-au luat zborul. Pe funii prelungi, puse-ntre pari, rufele mamei falfaie-ncept si confuz, acoperind soarele, care abia se mai vede, ca pe-un ochi. Incet, din triajul vechi, sirena anunta ca noaptea se furiseaza hoteste.
Eu te astept aici, muscand dintr-o bucata de zahar-candel, ca sa-ti spun ca inserarea ne-nfasoara cu un cearceaf mototolit si stigher ca un sort de frizer fara nevasta si cu vederea neclara.

Dinspre lutarie, satul e invaluit c-o perdea scuturata de caisi ametiti si obositi de alambicuri infierbantate de ciocalaii arzand sfios, precum un zambet abia deslusit de mucenic insingurat.
Miroase a pamant dospit, a pamant reavan si framantat in picioare, in vreme ce soarele, rostogolindu-se spre apus, musca pofticios din gramezile de tule, ramase sa pazeasca vechiul hotar de dincolo de cimitirul garduit de palamide pitice si arse de seceta.
Mama se misca agila, de parca asta a facut in intreaga ei viata, amestecand, de-a valma, pamantul moale, cu var stins, cu paie noi si cu apa putina, cat lutul sa prinda forma unei case care sa poata adaposti icoane si vise.
Doar crucile, din alungirea umbrei, inteapa norii, cu degete crispate de cenusa si teama, ca niste guri care-au uitat sa tipe.
Eu ma preumblu ca un vant racoros, uimit ca satul se-ascunde si se dilata in aburii grosi ai fructelor fermentate.
Vor trece domoale orele inserarii, pana cand gutuile vor deveni felinare, in toamna, luminand discret melancoliile din odaia cea buna.
Timpul scartaie din greieri, risipindu-se dincolo de marginea satului, unde pandesc hotii de suflete, deghizati in oraseni cu camasi apretate si sumese la maneci.
Peste uluci, prin gardurile sparte, vor intra doruri si vise, sfioase precum apele care curg in campie, cand soarele sclipeste rosu si intepator, ca vinul tanar.
Lutaria e un zumzet de casa noua, de asternut proaspat, cascandu-se stirba, in buza garlei.
Mama, desculta si naclaita, cu fusta prinsa-n cordon, la mijloc, adauga, in forme, sudoare si-un zambet abia inteles, ca o promisiune. Cand si cand, privirea ei, cu induiosare, acopera linistea de peste zi cu fasii subtiri de intelegere si acceptare.
O sa ma legan, in acest asfintit tulburat, cand timpul prinde forma si se rostogoleste, precum aricii, cand se-nfioara. Lung se rostogoleste timpul. Lung si departe, spre calea-ferata, unde trenurile fumega din ferestre si urca spre gari nebanuite, direct in memorie.
Acest lut care mi se scurge printre degete e un insemn pe care ti l-am facut la despartire, direct pe poarta stirba, cu briceagul, unde-ai ramas sa pandesti pasii, semnele si desirarea cleioasa a stelelor pitice.
Ca un ramas-bun e acest aer sarat care ne lumineaza calea.
Sa-ti fie bine, draga mea! Sa-ti fie bine…

Vor trece albe pasarile peste cearceaful acestei campii pe care soarele a desenat, cu migala si cu cioburi fierbinti, rauri de seceta si singuratate, care curg mototolite, ca un obraz cernit.
Au transpirat pasarile, pe firele fierbinti si dilatate ale stalpilor maronii si infipti direct in aerul gros si rosu precum batista pe care ti-am fluturat-o, la despartire. Doar in departare, spre drumul vechi, pe unde se perindau talharii si despre care, demult, ti-am scris ca l-am ascuns intr-un sertar pacatos, din osiii scartaie aceasta amiaza. Din osii si din ornice mincinoase.
A parjol miroase fantana prin care se poate vedea direct pe lumea cealalta. A parjol miroase si parul tau, a freamat nedeslusit si-a spini de palamida napadind ocolul stramt in care mama a ramas sa limpezasca asternuturile si-acest zambet incaruntit.
O sa cred ca aceasta asteptare e un semn ca si moartea e un interval plin de anxietate si de plictis. E un timp pitic, despre care nu ti-am mai spus, in care ma preumblu ametit precum sperietorile, prin vii, la vremea culesului. Poate o sa m-ascund dupa acest salcam insetat care a ramas sa pazeasca stresinile de ploile promise si de aceasta nerabdare care m-acopera cu sudoare si teama.
Hei, ca nici nu stii ca inca te chem si ca din praful de peste zi iti trimit un cer dogoritor si fluid, cu care sa te-acopar. Da, atat de mult imi este dor de tine, ca as putea crede ca, la marginea ariei, e un taram magic, populat cu iepuri din hartie, pe care ti-am desenat o inima sangeranda si-o intreaga sectie de terapie intensiva, unde sufletele sunt conectate la doze masive de melancolie.
Alb se scurge acest timp, alb si plin de visare precum clopotnitele, de lilieci. O sa numar pasii pana la prispa unde te-am lasat sa priveghezi ulitele si sulita amiezii care, iata, mi s-a infipt in umarul stang, acolo unde pasarile si-au facut cuib.
Sarati trec anii si cearceaful acestei campii e un obraz care striga din riduri. O sa-ti las, pe masa din bucataria de vara, un bilet pe care-o sa-ti insemnez cuvinte dintr-un alfabet vegetal, vorbindu-ti despre semnele din vara aceea mistuitoare care urla dincolo, spre gara mica, din sinele dilatate care sustineau vagoane cu gamurile pline de sudoare. Asa ard si eu, cu o campie ovala si grea, din care au fugit pana si dropiile. Ramai! Hai sa privim cum satul, in arsita, se ridica pe varfuri, sarutand corcodusii!

Pe prispa pitica, desculta, in inserare, mama cerne, cu o sita rara, faina de porumb, care se scurge pe-un pled decolorat. Parca ploua, e o ploaie galbena si plina de fierbinteala, in vara prelunga, care toropeste liliacul, gradina de vara si aerul dens.
Miroase a ciocalai verzi si pusi sub ceaun, unde mana de apa, in care se va pregati o mamaliga mare cat o roata de sareta, bolboroseste precum namolul din fantana secata. E un timp care scartaie si strange din dinti, e un timp obosit si plin de remuscari.
Satul e scuturat de linistea ovala a campiei, care se furiseaza direct in lazile de zestre ascunse-n odaile de la strada. E ca un hot de suflete puse chezas.
Aici, in mijlocul ariei, stam cius, in jurul unei papusi facute din matasea culeasa din varful stiuletilor si stransa in panusi, cu grija, cat sa ia forma unei vrajitoare nebune. Doamne-Doamne, da o ploaie! Iar papusa, direct din lutarie, raspune cu un ecou de pasi desperecheati: …O ploaie!
E un nor gros de duiosie, e un nor gros de regrete si, iata, ploua prin vremi, iar Dumnezeu, in tot acest timp, cerne, dintr-un ungher, fasii lungi de-ndoiala si de plictis.
Hei, scriu, scriu ca ar trebui sa impachetam acest timp intr-o cutie veche de pantofi de oras, sa-l invaluim cu sfiala si, in bocete difuze, sa-l ingropam in spatele casei, intre gardul de sipci putrede si perete casei, stramb si lipit in fiecare primavara.
E primenitoare aceasta adiere care matura ulita, direct pe sub duzi. E primenitoare si plina de promisiuni, cand nici nu mai stiu daca dorul de tine e aidoma unui pui de vrabie stinghera, uitat in cuibul de la streasina, sau e numai un gand difuz si cuprins de depresii.
Mi-e dor de tine tot atat cat aer poate cuprinde-ntre aripi, un inger.
Incercanata este aceasta inserare. Incercanata si plina de angoase, ca un pandar de cimitire parasite. Numai papusile, cu parul din matasea porumbului, spalacite si diforme, au priviri de oameni mari, care par ca au trait si au vazut suficient.
O sa-ti dau de inteles ca inca ma preumblu, confuz si amutit, pe aceasta carare de urlete, pe care se perinda doar sufletele desperecheate.
In rest, iata, mai am puterea sa ma bucur ca prispa pe care ai stat, atat de descumpanita, e ca o limba plina de afte.
Ploua.

Inca ne rugam pentru odihna sufletelor adormitilor robilor lui Dumnezeu si pentru ca sa se ierte lor toata greseala cea de voie si cea fara de voie. Ne agatam de cortegiu precum inecatii, de stavilare. De ce-ai murit, tusaa, de ce? Stam ciorchine, in spatele dricarului, cat mai aproape de rudele raposatei, ale caror buzunare le-am ochit pline de maruntis. Cui ma lasi? Moarta sta batoasa si doar face semne, nevazute, din ochi, clipind rar si doar cand nu e vazuta de nimeni. Se boceste incet, in batiste cuprinse de grimase si de remuscari, precum intersectiile, la vremea amiezii, in vreme ce sufletul decedatei isi ia adio de la apropiati. Mila lui Dumnezeu, Imparatia Cerului si iertarea pacatelor lor, de la Hristos, Imparatul Cel fara de moarte si Dumnezeul nostru, sa cerem. Alaiul curge pe strada mare precum uleiul de candela in farfuriile sarace: dens, ordonat si plin de fierbinteala. La biserica, asa am vazut eu, neamurile isi pun pecetea dragostei, cum zice popa, adica saruta mortul, pe frunte. Mie, insa, imi este frica de morti. Cine saruta mortul, il ia cu el pe lumea cealalta, asa spunea bunica, din partea mamei, pana sa moara si ea. De fapt, moartea nici nu exista. Ea nu este altceva decat o alta forma de disimulare a sufletului. Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, carele ai zdrobit moartea si pe diavolul l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale, insuti, Doamne, odihneste si sufletele adormitilor robilor Tai in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinul. Cand a murit bunica din partea mamei, intre gingii avea ramase urme de loboda, sangerii ca niste ugere de vaca abia fatata. Tata a tacut tot drumul, spre cimitirul din sat, care se ghicea dincolo de lanurile verzi de floarea-soarelui, apoi n-a mai rabdat si i-a spus mamei, printre dinti, sa nu mai urle ca apucata, ca tot n-o primeste nimeni, in rai, pe cotoroanta. Cotoroanta, adica bunica, pana sa moara, avea obiceiul sa vorbeasca cu pasarile din curte. Vorbea si cu vechiul cais. Ii zicea pe nume, spunea ca-l cheama Vasilica si ca-i lemnul ei de coparseu. O dilie! Ca Domnul Dumnezeu sa aseze sufletele lor unde dreptii se odihnesc, tot lalaie popa, in timp ce noi frematam de nerabdare. Asteptam urmatoarea raspantie, cand se arunca cu bani, pe caldaram. Iar banii sunt buni. Daca ai bani, inseamna ca esti cineva. Cu bani, poti avea orice: inghetata, suc si mingie adevarata, din piele. Ne inghiontim, avizi si palizi ca sapunul de casa. Si pentru tot ce au gresit ei cu cuvantul, cu fapta sau cu gandul, Tu, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, iarta-i! E o toamna zurlie, care canta din frunze, in timp ce noi nu ne dezlipim privirile de pe buzunarele doldora de maruntis. Ca nu este om care sa fie viu si sa nu greseasca. Lacrimile sunt ca niste lumini tulburi, in ape dense. Rasfirati, trecatorii isi fac cruci largi si neguroase, ca un gand rau. Numai Tu singur esti fara de pacat; dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau este adevarul. Banutii zornaie pe asfalt, iar eu, in goana, reusesc sa prind doua monede de un leu, de care-o sa-mi cumpar buseuri cu marmelada. Julitura din genunchi e doar un alt semn al acestei zile care se dilata precum o femeie gravida.

In Macondo, nu se poate indura singuratatea de dincolo de viata.
Ca natang esti, ma tot boscorodea aia batrana, vazandu-ma cum ma irosesc, asa spunea, ma i-r-o-s-e-s-c, cata vreme Turcia e cu mult mai aproape si ar fi fost solutia ideala pentru a-mi face un capatai. Macar sa fac si eu ce face toata lumea, sa colind bazarele, sa vand roti imense de cascaval, cirozate precum fata nevazuta a Lunii, si sa vin cu blugi prespalati, pe care sa-i dau la suprapret. Sa ai banii tai, prapaditule, sa nu mai stai in cocina aia. `Cocina aia` e o garsoniera, dintr-un bloc construit in urma cu 50 de ani, iar utilitatea ei e data de faptul ca trebuie sa am unde ma duce noaptea, cand aerul devine dens precum laptele inchegat.
E bine, insa, e bine, imi spun, mai ales dimineata, cand trebuie sa ma spal, iar apa curenteaza, caci peretele pe care este amplasata chiuveta e plin de umezeala, ca banchizele. Deasupra chiuvetei e un bec chior, iar apa se prelinge pe langa el. Dar e bine. La vecinul de deasupra pot vedea printr-o gaura cat o minge de fotbal, caci tavanul e macinat de timp si de nepasare.
Ar fi fost si mai bine daca as avea o tigara, macar un chistoc, sa-mi umplu plamanii de fum.
E un inceput de zi placut precum o prajitura cu rom si vanilie data unui diabetic.
Cu o noapte in urma, a fost iar bairam in zona, pe la 15 ani, cenusareaso, incepusi sa-ti faci dusmani, cenusareaso, asa ca mai mult am motait, asta pana cand, pe la miezul noptii, a venit o duba plina cu politisti, sa opreasca sindrofia, dar tot atunci a venit si vecinul meu de deasupra, direct de la bodega, rupt de beat. Si-a anuntat sosirea inca de la parter. Paulo, futu-ti gura ma-tii, unde esti? Paula n-a raspuns. Abia atunci s-a facut o liniste groasa cat s-o poti infelia. M-am dezmeticit si eu: in Macondo, fiercare copil se naste cu o coada, groasa, ca la magari.
E o zi in care trebuie sa ma gandesc serios ce trebuie sa fac cu adevarat. E drept, prima mea slujba a fost la un depozit de ladite. M-a luat in primire un mester, mi-a dat un ciocan si un castron plin de tinte. Hai, la treaba! Asta insemna ca trebuia sa le repar. Si erau vrafuri, stive imense de ladite, puse de-a valma, intr-o curte imensa. Ma puteam rataci printre ele, cum erau ele puse unele peste altele si strabatute de carari extrem de inguste. Atelierul asta de reparat ladite, normal, avea si un nume: Brooklin. Cum terminam de reparat 10, mai veneau altele stricate, dar direct cu camionul. N-a fost de mine.
Nici la impletit rachita nu am avut mai mult spor. Stateam, intr-o incapere de 15 metri patrati, cascand gura la un brunet plin de indemanare, care indoia, dupa reguli numai de el intelese, nuielusele. Mai erau si altii ca mine. Visau sa se faca ingineri.
Deschid larg fereastra, sa intre aer proaspat, asa ca sunt lovit in fata, cu putere, de un miros gretos, puturos, care ma ameteste: s-a infundat, din nou, canalizarea. In josul geamului, s-a format deja o baltoaca puturoasa. Langa ea, nepasatori, pasc doi cai deja asudati. Minunata zi. Trebuie sa plec cat mai repede dintre acesti pereti care se pravalesc peste mine ca un nechezat de cal aflat in perioada imperecherii. Pe hol, fata cea mica a vecinei de langa mine se joaca cu papusile. Cu Barbie si Ken. Are papusi americane, asa ca e invidiata de toti ceilalti copii. Ken e bancher, are costum din stofa de calitate, in vreme ce Barbie, fardata strident, cu fusta mini si cu ciorapi cu plasa, stand aplecata, mimeaza ca-i face sex-oral. Nu inchid usa cu cheia, dar pun un bilet in toc, pe care l-am scris inca de acum o saptamana: Mira-te! Este oglinda ta!

Fii in mine ca eternele toane ale vantului aspru, tot bolborosesc, coborand scarile, asta ca sa par preocupat si sa nu fiu nevoit s-o salut pe cotoroanta din garsoniera de sub mine, care sta, sprijinita intr-un cadru metalic, ca pentru paralitici, la fereastra de pe holul de la etajul intai. Ma a-ga-sea-za! Daca nu-i curge apa, eu sunt de vina. Daca, in schimb, ii curge direct pe tavan, desigur, tot eu sunt de vina. Asta e in stare sa-mi citeasca si gandurile! E si normal sa fie asa cata vreme am o figura care exprima nu compasiunea, ci o evidenta stare de vinovatie eterna. Buna-diua!, cu `d` in loc de `z`, baiguie coropisnita, pe un ton de calugarita abia exorcizata, iar eu schitez un salut scurt, din cap, si cobor treptele cate doua odata.
La parter, holul de iesire seamana cu tunelul pe care ies fotbalistii, pe gazon, numai ca e intunecos, umed si rece. E ud si pe jos, cata vreme canalizarea a refulat la toate chicinetele de pe palier. Dar e bine.
Ma mai salut cu farmacistii de la 3, care au iesit deja la treaba, dar carora n-am curajul sa le cer o tigara, ca astia imediat isi inchipuie ca vreau sa le devin client.
Cu pupezele, stafidite deja, care fac bani buni din exprimarea rapida a sentimentelor, nu ma bag in seama. Sunt ele suflete milostive si care lucreaza la asistenta sociala, avand grija de cei aflati in cautarea unui umar pe care sa se sprijine si sa planga ca nu sunt intelesi de neveste, dar am si eu standardele mele. E drept, am standarde, dar n-am tigari, ceea ce nu e tocmai acelasi lucru, cata vreme m-as lipsi de ele imediat, numai pentru a pufai fie si un chistoc amarat. Iar aceasta dimineata, ametita si rupta in fund, dilatata precum cureaua unui bautor de bere la halba, parca-mi bate la tobe, direct in creier.
Abia la strada mare reusesc sa scap de duhoarea care parca mi-a intrat in piele si-n par, asa ca merg cu pasi mari, hotarati, nu neaparat cu o tinta anume, ci cat sa par ca am treburi extrem de urgente de rezolvat. Fac asta ca sa nu ma opresc la prima dugheana privatizata si, cu un aer serios, sa ma fac ca sunt un cumparator cinstit, dar s-o sterg, hoteste, cu un pachet de tigari, oricare ar fi el.
D-aia zic: mare dreptate avea aia batrana! Acum aveam si eu banii mei, truditi din greu prin bazarele Bosforului, asa ca eram lipsit de astfel de griji extrem de marunte si care ma fac sa visez, aproape continuu, la potul cel mare de la loterie.
De fapt, am treaba, iar graba mea e justificata de faptul ca trebuie sa incasez lichidarea pe cele doua saptamani, cat am lucrat, la o foaie amarata, care-si spune ziar, la rubrica de cultura. Normal ca nici aici n-am facut cine stie ce pureci cata vreme redactorul-sef, un tembel plin de importanta precum lupanarele de sifilis, s-a apucat, intre doua pahare cu vin, sa corecteze in locul meu scrierile lirice ale unor tineri bantuiti de cosuri si de angoase. `Bun baiat, dar mai bun la arat`, era rezolutia data pe un colt de manuscris, caci tipul se credea spiritual, asa ca-si permitea sa faca rime schioape pe nervii mei, care si-asa, de foame, erau intinsi precum liniile telefonice, pe stalpi, in ianuarie. L-am saturat si eu de glume dupa ce i-am dat un alt vraf de manuscrise, pe care el, cuprins de importanta functiei, s-a apucat sa le masacreze. Abia la final i-am spus ca n-a facut altceva decat sa macelareasca si sa-si bage labele paroase in textele lui Pablo. A mai avut puterea sa ma intrebe care Pablo, dar l-am lasat sa se framante pe mai departe, cata vreme si Pablo asta se numea, de fapt, Neftali Richardo Reyes Basoalto si nu era altceva decat un pricajit profesor de franceza. Iar profesori de franceza gasesti la tot pasul. Numai vitrinele sunt, de fapt, oglinzi pe care poti vedea direct pe lumea cealalta.

In iunie, casele din tule scot o limba rosie de sete, semanand cu o prispa inalta pana la genunchi, pe care s-au asezat la sfat melancoliile trecute.
Curge satul ca o apa vie din care am gustat pana la satietate, desi ard molcom si nesfarsit, de parca arsita e o grimasa peste un obraz ridat ca o palma in care linia destinului e intensa.
In vantul rasfirat si galben, salcamii retezati in lumina cruda, sunt doar pareri de lumanari coborate dintr-un vis despre racoare si piosenie.
Ma legan odata cu aceasta adiere venita direct din memorie, unde te-am ascuns atat de frenetic si de vinovat, cat inca nu pot canta din fluierul picioarelor, caci colbul ulitei le-a incaltat in cizme de negura si cenusa.
In tot acest timp, rufele mamei sunt panze ale unor corabii pline cu induiosare si invadate de pirati speriati si tristi precum un abecedar din care au fugit toate literele.
Scartaie amiaza din garduri ravasite de dor, cat tot culeg, dintr-o gradina fantastica, de pe cararea facuta de melcii nevrotici, albastrele pitice si fierbinti ca o rana noua. Intr-un ierbar de suflete te-am inchis, intr-un ierbar de suflete peste care chibzuinta s-a asternut ca mucegaiul din borcanele de magiun lasate descoperite, in camara.
In arie, pe unde ma legan, focul pe care se coc vinetele scoate strigate ascutite, ca o femeie tanara si iubita cu patima, in vreme ce aerul devine dens si ia forma unei fantani secate, dar care se urca la cer si din care ciuturele se intorc grele de stele mioape precum pisoii abia fatati.
O sa-ti las un bilet direct pe lavita si-n care-o sa-ti scriu despre aceasta ulita trasata stangaci si pe care verdele crud a explodat cu un zgomot sec, ca o grenada de exercitiu.
E o vara in care gustul corcoduselor tinere, in castronul cu fiertura de loboda si stevie, e un tonic miraculos.
Sa gustam, sa gustam pe rand din aceasta zi, s-o infulecam, repede si pe nemestecate, cat inca umbrele sunt scunde si-si fac semne numai de ele intelese.
Iunie e un copil infasat subtire, cu buricul netaiat, abandonat in lanul de grau. Asculta-i scancetul!

Dorul de tine umbla impleticit, precum salciile, in oglinda apei, dupa ce au fost napadite de neliniste si de frunze.
Tic-tac, tic-tac, sunt un ornic care masoara asteptarile dintre doua inceputuri, cand orasul se scutura de praf si de nervi, in amiaza lui iulie, in vreme ce autoturismele toropite si stinghere, precum un priveghi sarac, fac semne disperate, din faruri, ca strazile sunt doar niste degete prelungi de scamator care-a uitat trucurile.
E o vara in care ti-as desena, direct in podul palmei, un izvor tanar si subtire precum o mladita, doar ca sa stiu ca ai pastrat un semn si de la mine, ratacitul!
Uite cum ma trec, direct pe bulevarde, umed si intunecat ca un gand rau! Uite cum ma scurg, direct printre dalele de beton ale canalizarii, precum apa statuta a memoriei, care nu reuseste sa retina decat amintiri venind dinspre ferestre si intuneric.
Semaforul de la intersectia din piata e un amic tainic, caruia i-am destainuit atatea framantari incat, acum, de cate ori ma vede, imi face complice si rosu, din ochi.
Cum doarme orasul, in iulie, ca un caine napadit de pureci, cand mie imi vine sa tip, la fiecare scara de bloc, in interfoanele noi, ca imi e dor de tine de parca as muri, cata vreme mi-e teama sa mor fara ca tu sa stii!
Hei, dar am prieteni sus-pusi! Imi e prietena statuia din centrul orasului, caci, pe soclul acesteia, am scrijelit o inima ranita, de parc-as fi un adolescent timid si care inca nu a invatat cum sa-si exprime sentimentele. Imi e prieten acest ascensor de venin, care-mi urca prin vene, direct din talpi si pe care-l astept sa mi se reverse-n priviri.
Tic-tac, tic-tac, sa numaram asteptarile pana la final, caci plamanii orasului, silicozati, abia mai respira, in lumina amiezii, dreapta.
Dorul de tine e o lipsa de aer, cata vreme si aerul e o lipsa de tine. Draga mea, aici te-am ascuns, printre betoane, fier-beton si sticla, intre manechinele cerate din vitrinele pline de praf, in orasul acesta stingher precum cearceafurile intinse la uscat direct pe firele de inalta tensiune.
O sa astept pana cand multimea, mereu grabita, se va scurge precum ploile de vara, in torente, de pe acoperisuri, prin burlane si direct in rigole, unde e atata liniste, Doamne, atata liniste, incat se aude scasnetul melcilor, cand franeaza.

In fata blocului, dupa-amiaza, vecinii se aduna la canapea. Tata spune ca ies afara ca paduchii, vara, in frunte. Ei spun ca stau la aer. De fapt, stau si barfesc. Nimeni nu scapa de gura vecinilor. Despre tata, vecinii spun ca e un betiv, iar despre mama susotesc ca e o taranca proasta. Cand e afumat, tata umple galeata cu apa si le-o arunca in cap, dupa care inchide repede geamul. Atunci, mama boceste usor: Ma faci de rusine, ametitule, ca nu te mai saturi de atata bautura! Eu cred, insa, ca tata are dreptate: numai cine nu munceste are chef de stat de vorba. Ii fut in gura de vecini, se ratoieste si tata, le fut mortii-n cur!
E o amiaza care paseste stramb si sfios, ca un manz tanar. Irina nu-i afara. Nici ceilalti copii. Si in jur e liniste si teama freamata de parca ar fi un intuneric gros si umed, ca marmelada. Vecinii stau adunati ciorchine si au fetele speriate, ca dupa cutremur. Asa am vazut eu: dupa cutremur, oamenii au fetele inspaimantate si parca sunt date cu lac de unghii. Irina, vecina mea cu ochii albastri, de la trei, are unghiile facute cu lac. Se da si cu strugurel, ca sa nu-i crape buzele, de vant, desi nu bate vantul, dar asa spune ea. Cateodata, ma lasa si pe mine sa ma joc cu papusile ei. Irina are niste papusi nemaipomenite! Vorbesc atunci cand le apleci. Au voce metalica, precum robotii, si spun `ma-ma`. Robotii astia sunt niste aparate care, mai tarziu, ne vor lua locul si vor munci in locul nostru. Cand o sa ma fac mare, vor munci doar robotii, iar noi vom sta si vom sparge seminte, la scara blocului. Robotii, daca nu stiti, sunt facuti de japonezi, iar japonezii traiesc in Japonia si vorbesc limba japoneza. Fratele meu, Mihaita, in schimb, vorbeste chineza, asa-l alinta mama, liu-liu, chinezu` lu` mama, lipa-lipa, iar mama-l intelege, desi ea nu vorbeste chineza. De fapt, la noi in cartier nimeni nu vorbeste vreo limba straina. Abia cand incep scoala, o sa invat eu limba franceza. Desigur, mai sunt si tiganii, care vorbesc tiganeasca, dar asta nu e o limba straina, e una inventata de ei ca sa nu-i intelegem cand ne injura. Mai e si limba pasareasca, insa o vorbim noi, copiii, cand ne prostim.
De la colt, blocul nostru pare o vizuina peste care s-a dat cu otrava. E cenusiu si cu botul rosu, ca un sobolan mort, iar balcoanele par niste negi arsi de curand si frecati cu tinctura de iod. Vecinii stau adunati si parc-ai putea sa le pipai teama din ochi, parc-ai putea s-o modelezi, ca pe lut, in vreme ce linistea din jur musteste si tipa pana-mi face rani in talpi. Si mama e speriata si, desi pare plansa de curand, ma apuca protectoare de mana. Pe unde ai umblat, copile, ma intreaba parca fara sa astepte raspuns, in vreme ce eu fac o mutra nevinovata, de ied abia fatat, in vreme ce aerul din jur miroase a tocana de cartofi, a sudoare si-a negura, precum scorburile.
E un septembrie capiat, cu fata prelunga, ca de copil afurisit si pus pe sotii, cand vocile devin albe precum varul-stins, iar copacii, de-atata risipire, se plimba, printe alei si cotloane, precum ologii, aplecat si tarsiit, ca si cand i-ar incurca radacinile.
Cat am lipsit din fata blocului, la noi in cartier au venit capitalistii si-au rapit un copil de 6 ani, pe care-l vor duce la ei in tara, sa-l drogheze si sa-i ia rinichii, ficatul si ochii. Capitalistii au venit c-o masina galbena, precum febrele, l-au momit c-o bomboana cu miere, care avea in ea un drog si care l-a facut sa adoarma imediat. Capitalistii astia sunt niste batrani, care au multi bani, stau in case mari, cu o suta de camere, si au fabrici unde ii exploateaza pe ceilalti oameni. Tata e cel care a vazut un capitalist. Mi-a spus mie asta, cand era cherchelit. Cica mirosea precum ceaiul de musetel: subtire, bolnavicios si uscat, ca o tuse. Ei nici nu traiesc mult si, cand se imbolnavesc, rapesc copii de la noi din cartier, ca sa le ia organele. Asa a facut un altul, care era prea batran, avea o suta de ani, si orbise, asa ca un doctor de la ei de-acolo i-a pus ochii unui copil de la noi din cartier. Dupa asta, mosul ala a inceput sa vada numai corcodusi infloriti, tenesi pusi invers si nelegati la sireturi, dar si fata unei femei zbarcite si fara dinti in gura stand in dreptul unei uluci, dintr-un sat de campie, toropit si ale carui case alunecau direct in fantani.

Gerul musca din garduri. Ii e foame gerului. Aproape ca-l poti auzi schelalaind, ca un caine batut, printre salcamii infipti rar in obrazul campiei, la fel cum sunt si lumanarile in prescurile sarace.
De la rata si pana la cort, ne petrece unchiul, care e sotul Vetutii, sora mamei. Tata rade si-l imita pe unchi: Ai dreptate, e rocoare, dupa care-mi face cu ochiul, adica sa fiu atent ca asta spune `rocoare` in loc de `racoare` si ca-i un taran prost. Satul e infasurat in zahar-candel si fiecare acoperis e un morman de vata-pe-bat. Iar vata-pe-bat e buna, nu la fel de buna precum alvita, insa e tot la fel de dulce si de lipicioasa, ca o limba de guster. Mergem la nunta, iar nunta asta e o adunare unde lumea mananca, bea, joaca si apoi da bani. E cam acelasi lucru ca si carciuma, iar acest fapt il determina pe tata sa fie foarte vesel. Isi freaca mainile si se uita smechereste la mine: Manzule, ti-e somn? Ai si tu rabdare, ca-ti vine si tie randul, acus-acus. Eu nu stiu la ce anume o sa-mi vina randul, dar nici nu-mi pasa, cata vreme sunt ocupat sa-mi suflu in pumni, ca sa pacalesc frigul.
Se-ntuneca repede iarna, iar intunericul vine precum valurile de febra si tuse, la tuberculosi, adica pe nesimtite. Satul casca si el zgomotos, aproape vanat, dar nu pentru multa vreme caci ulita urmatoare e galbena toata, ca lumina unui opait asezat in coltul camerei, dupa care o armonica la fel de vesela precum dricarii batrani se apuca sa scoata sunete ascutite, ca de femeie care s-a ars cu ulei incins. Sunt cateva mese razlete, iar nuntasii sunt deja beti, insirati pe canapele fara spatar, in vreme ce mireasa sta pe un scaun, in mijlocul cortului, si numara cateva hartii mototolite pe care le scoate din sutien. E fericita mireasa. Rade ca un clopotel, la utrenie. Cu gesturi tandre, isi mangaie burta umflata bine, ceea ce inseamna c-o sa aiba un copil. Adica si ea a stat cu picioarele departate, caci asa se fac copiii, femeile stau cu picioarele desfacute, in vreme ce barbatii le saruta frantuzeste. Eu inca nu m-am sarutat cu nimeni frantuzeste si nici nu vreau. Numai tiganii se saruta asa, adica-si baga limba-n gura, unul la altul, bleah!
Somnul vine pe nesimtite, ca un hot de pacate grele, dar toata lumea e vesela, caci mireasa si-a rupt un toc, ceea ce e semn bun, adica o sa aiba un sot iubitor. Ca tata, dupa ce bea cu unchiul Zanea. Toti sotii sunt iubitori, cu conditia ca mancarea sa nu fie sleita. Asa spune si tata, fa, ce-are mancarea asta, de ce nu e calda? Mama nu zice nimic, se-nnegureaza doar, dar stiu ca gandeste ca de vina e cealalta femeie, la care tata doarme in cursul saptamanii, cand zice ca e la munca, pe santier. Sunt cateva luni de-atunci si tot de-atunci tatei nu-i mai place mancarea. De fapt, nu-i mai place nimic, chiar daca mama incearca sa-l imbuneze cu un pahar plin ochi cu tuica, de la tara. Se mai boscorodeste cu vecinele, ce vrei sa fac, soro, am doi baieti, unul abia se duce la scoala, ca maine, iar celalalt e de tata… Tac si inghit, dar mama, cand vorbeste cu vecinele, nu-si poate potoli lacrimile. Sunt ca niste rauri fierbinti si-ntunecate. Numai mireasa chiuie, fericita. E ca o sirena de uzina, cand anunta pauza de masa. Are rochie frumoasa mireasa, precum papusile Irinei, vecina mea de la trei.
Printre gene, nuntasii gesticuleaza palizi, ca niste impiegati care dau semnalul mecanicului de locomotiva ca trenul poate pleca dintr-o gara inchipuita spre o alta gara inchipuita. E o mireasa tanara mama, e o mireasa care, din bucataria cortului, ma face atent ca frigul desira gandurile si le face albastre.

Salciile nu cresc in varful degetelor, ci direct in ochi, altfel n-ai putea plange. In vremea asta, aleanul e o fierbinteala usor amaruie, ca frunza de tutun, cand soarele se uita piezis, de parca n-ar mai exista ecouri si aer, nici pasari sau turle, ci doar aceste maini usor alungite stand infipte – drept – pe varful memoriei, ca un deal scamosat, acolo unde atat de frenetic scormonesc incat urlu, ur-lu, stingher ca un pustnic, ca nu mai reusesc sa te deslusesc, o, tu, umbra atat de fragila a deznadejdii!
In inserare, satul e ca o sareta cu rotile-n flacari, colindand, ca un vant zurliu, prin bostanarii si, spre vale, direct printre salcamii care scartaie incet si rar din scorburi abia mijite.
E un dor de tine tot atat de tainic precum sarutul mireselor fugite de-acasa.
O sa cante acest anotimp al cunoasterii direct din garduri desperecheate, din hornuri si din parjolul ierbii care a ramas indesata pe marginea santurilor, precum o barba de staret care n-a-nvatat predica.
Mama, in bucataria de vara, in asfintitul oval, mangaie un rest de coca dospita care miroase deja a paine. A paine si a ape neguroase, ca si linia sangelui curgand impleticita prin veac.
N-am iubit, hei, n-am iubit decat aceasta carare care a uitat drumul, aceasta cale dezorientata si fara radacini, cunoscuta doar de pasarile care se pot inalta numai atunci cand, zguduit de remuscari, cerul se deschide sa le accepte zborul.
E un timp pitic si incarcat de angoase, de parca nu sunt asteptate decat vestile suferinde.
Acum tac pana cand ziua se hotaraste sa moara. Tac si cred ca liliacul, atunci cand explodeaza rosu, e doar o pata sangerie, pe cearceafurile norilor.
Asa te-am lasat, in marginea ariei, cu mainile suflecate si framantand, in copaie, caintele de peste ani.
Satul e ca un iepure orbit de farurile autoturismelor de la oras, curgand lichide direct prin lanul inalt de porumb cu bobul in lapte, ca nici nu mai stie unde se poate ascunde, cand nu mai exista vizuini tainice decat in atriul stang, acolo unde ti-am lasat un semn, ca o necroza.
Ia inima mea, ia inima mea si fa-o sa bata precum clopotnitele, la vecernie si pana cand asfintitul, coborand desirat, precum camasile de noapte ale vadanelor, ii va primeni sangele!
In rest, sa ne bucuram de acesti scaieti care-au impanzit campia si care sunt precum stelele pe care le vad mortii direct de pe lumea cealalta.

La jumatatea vietii, ce te agaseaza mai tare? Faptul ca-ti albeste parul? Ca-ti cade? Burta sau depresia? Ca acest timp icterizat este aidoma unui inger diform si haituit de visare? Sau zgomotele orasului, mereu alerte, totdeauna isterizate?
Intre o halba cu bere, noroc!, sa traim!, intre facturi si numere de mobil, formate din 10 cifre, intre tigari fumate pe jumatate si un zat de cafea rasfiarta si-un semn de la tine, e un spatiu stingher si mirosind a clor, precum saloanele ftizicilor.
Ce sa fac? Sa-ti strig, direct din statiile de amplificare din dotarea masinilor de politie, ca Cezanne canta la trompeta pentru ca numai astfel putea sa urle?
Mi-ar placea sa cred ca orasul e un furnicar de-ndoieli,ca somnul e doar o prevestire a mortii si ca blocurile noi se pravalesc, incepand de la ferestre, direct in fluviu, semanand cu niste navoade incarcate doar cu chipuri si pajisti.
La jumatatea vietii, nu mai vezi altceva decat orele la care sufletele inecatilor bat ritmic in oglinda apei.
Intr-un oras de campie ridata precum palmele anxiosilor, neputincios ca un paralitic, agonic si incarcat de regrete, un semafor, in mijlocul unei intersectii aglomerate, nu pare altceva decat o fantana, la o rascruce, bantuita de nelinisti si dor.
Sa ajungi sa citesti pana si etichetele de pe borcanele cu gemuri, de la supermarket, ca sa te convingi ca acestea contin un produs care are gust de afine…
E un ritm care nu-ti mai da voie sa respiri, in care alergi doar pentru a avea mai mult spatiu, un aer dilatat si care crapa precum pepenii, in septembrie, care nu e altceva decat un negustor necinstit, un negustor hulpav de care-au fugit pana si dropiile.
Intre un suc hepatic, servit intr-o cafenea care-si intinde terasa rosie precum o limba inflamata, si frunzele din acest an, prefer un loc unde linistea sa miroasa precum nucile verzi.
Doar noaptea ar putea aduce cu ea o tihna la fel de expresiva precum fetele mortilor.
In rest, sunt bine. Ti-as mai spune ca habar nu ai tu, iubito, cat de incet plang eu la trompeta, incat ma trezesc, uneori, cu tine strivita-ntre gene. Dar nu pot. E atat de tarziu ca pana si ora e dezolata si-ncaruntita.
Si-n vremea asta, vecina mea de la 3 se fute, iar tipetele ei sacadate se aud in tot blocul. Noapte-buna!

Inserarea se coboara pitica, furisandu-se precum un pisic, printre nuielele gradinilor, la prima vanatoare de grauri. Calca moale printr-un septembrie tulburat si rosu-n obraji, semanand cu fetele iesite la intalniri nepromise.
Se-nfioara aerul cald si care poate fi tintuit doar cu legaturi trainice si complicate, precum radacinile ferestrelor.
Langa gardul desperecheat si aplecat in afara, sub jar de ciocalai, mama coace porumb de lapte, iar satul se increteste de pofta, salivand direct din turle, olane si stresini. Alb saliveaza. Alb si sarat, ca o scoica de var.
Poate ca aceasta bucurie si-aceasta liniste apoasa, ca o colavie proaspata, vor aduce un semn in urma caruia impacarea sa se-nfiripe ca o apa noua, buna de limpezit veacul, singuratatea si asteptarile.
Eu stau pe prispa inalta cat un genunchi de om si-ncerc sa numar stelele jarului, cata vreme acesta pare un univers deloc complicat si care poate fi inteles si desirat, ca sacul de canepa.
Un-doi, un-doi-trei, sunt un soldat care ascunde in ranita numai stele cazatoare, mici si zornaind ca un ban de arama. Marsaluiesc prin arie, cu un bat de floarea-soarelui drept pusca, tragand, foc cu foc, dupa cainte si-n amintirile deja vestejite. Mai am dosite si cateva resturi dintr-o paine pe care am gasit-o, in zori, sub perna si pe care le voi imparti in farame, cate una pentru fiecare inger ascuns prin livezile fugite direct in galantarele magazinelor de la oras.
E acest anotimp un pui de vrabie stinghera, scaldandu-se in praful ulitei, cand umbrele capata forme ciudate si-ncep sa se legene pe la porti si sa vorbeasca direct cu copacii, ca nerozii.
O sa m-apuc sa matur curtea, cu un rest de vergele, caci deja e plina de stele pitici si de povesti despre pasari nemaivazute si cioburi.
E un timp al primenirilor, cand paduricea de salcami, de langa triajul vechi, rade direct din scorburi.
Intunericul coboara tiptil, ca un hot de mirese.
Doar mama, in jurul focului, rostind o incantatie inteleasa de ea si de porumbul crud. Si dincolo, un rest de lume, incremenit in inserarea peste care se coboara dangatul clopotului, anuntand vecernia.

E prea multa risipia de oameni, era concluzia data, cu emfaza, de tata, atunci cand vroia sa puna capat unei discutii. Ba, suntem prea muti, apoi face un gest cu degetul, de luare-aminte, in sensul ca unchiul Vanea sa bage bine la cap, sa nu fie cumva vreun taran prost. Ba, daca nu eram asa multi, noi nu mai eram ceea ce suntem, sa stam toata ziua pe santier. N-ar mai fi fost nevoie de blocuri si, deci, retine, nici de noi. D-aia spun ca suntem prea multi. Noroc! Asta e viata? Plec lunea, dimineata, la ora sase si vin sambata, la ora doua si-mi rup carca cu mortar si cu roabe. Si pentru ce? Pentru ce, ma? Desigur, era momentul in care unchiul sa faca pe inocentul, iar mama sa se ascunda in bucatarie sau sa-si faca de lucru pe la vreo vecina. Of, ca nu-l mai satura Dumnezeu cu bautura asta a lui! Dar tata e de neoprit. Sa ma fut in mortii ei de viata! Apoi, uitandu-se la mine, sub masa, unde stau cius si construiesc, din bete de chibrituri, o casa, asa cum am vazut eu ca sunt la munte, unde n-am fost niciodata, imi face cu ochiul. Ba, puta, tu sa nu iesi prost, ba, sa nu fii si tu o risipa, ca d-aia ma spetesc, pentru tine! Sa te faci sef, ba, sa n-ai bataturi in palme, ca mine si nici sa nu fii prost, ca ma-ta.
E vesel tata. In sufragerie, la masa, sticla e golita pe jumatate, iar aerul din jur miroase puternic a vin. Asa miroase si tata. Si-a tigari. Ma cac in ea de viata! Ai facut o scoala, acolo, cat sa stii pe ce lume esti, apoi inveti meserie, te-nsori, faci copii si gata! Cum ar veni: si-asa, si-acum hai la militie! Vine militia si ti se rupe filmul, mori si te bate cacatul!
A baut mult tata, astazi. A fost zi de leafa si n-a ajuns intai acasa, ci la carciuma. Pe la amiaza, m-a trimis mama sa vad de el. Nu-ti fie teama, e la colt. Spune-i sa vina acasa, ca nu avem bani de paine de acum doua zile. Apoi ma saruta pe frunte, dar nu stiu de ce, insa buzele mamei sunt fierbinti, precum gogosile abia luate de pe foc.
V-am mai spus, carciuma asta e un loc unde se aduna barbatii si unde un alt nene, ajutat de femei care rad tot timpul, vinde vinars, rachiu, bere si vin. Barbatii prefera locul acesta mai mult decat orice. Spun ca asta e biserica lor, ca si-aici e un loc de inchinaciune. Tata e la masa, e si unchiul, dar mai sunt inca trei barbati cu ei si ciocnesc niste cani grele incarcate cu un lichid galben si amarui. E buna berea, asa spune tata, e mai buna decat aghiazma popii, are efect mai rapid decat prostiile bisericesti, caci te face sa vezi mai repede raiul si, in plus, ai ocazia sa te si trezesti a doua zi tot pe lumea asta. Noroc!
Tata mananca, dintr-o farfurie facuta din carton, mici. Are si paine, are paine multa. Iar micii, intai, ii intinde intr-o chestie galbena si iute careia-i zice mustar si care seamana cu ce face Mihaita, fratele meu, in scutece. Ma intreaba daca-mi este foame, dar eu numai ii ghicesc spusele, ii citesc pe buze, caci inauntru este galagie ca la meci sau ca la noi in clasa, cand e pauza. Imi fac o socoteala rapida: un condru de paine, o jumatate de corabioara, caci cealalta jumatate i-am dat-o lui Cristi, vecinul meu de la patru, apoi o mana de guvizi bulbucati, pe care i-am prins pe prival, o felie de pepene, de la nenea-taranul, din piata, plus doua buseuri, cu banii stransi la mort. Nu, nu mi-e foame, dar a zis mama sa vii acasa, ca trebuie sa dea datoria, ca s-a-mprumutat sa cumpere lapte-praf si nici paine nu mai avem.
Asa a ajuns tata acasa. Asa ajunge de fiecare data, ma trimite mama dupa el, sa-l fac atent si sa-i spun ca poate sa bea si-acasa, asa imi zice mama sa-i spun, insa el nu se invata minte niciodata, parca-i copil!
Se insereaza afara, iar cerul e un pled gros si cenusiu. Seamana cu stofa din care-si fac batranii pantaloni. Dar tata nu-l vede. Ba, asta-ti spun: e prea mare ri-si-pa de oameni! Si mie, asculta-ma atent, imi este teama de ce-o sa se aleaga de copiii mei. D-aia beau! Or sa ajunga vreun robot, in cine stie ce fabrica, sa munceasca de la sapte la patru, pentru doi lei. Sa stea la bloc, cu program de somn si program de apa calda. Si cu program de futut! Aici intervine si unchiul Vanea: Ca la puscarie! El stie cum e acolo, caci a fost odata, demult, dupa ce a fost batut la ficati si obligat sa spuna ca a furat porumb. Sa-i fut in gura de capitalisti, ca numai ei sunt de vina!
Sub masa, unde eu construiesc un castel minunat, ii spun Irinei, vecina mea de la trei, chiar daca ea nu e de fata, ca papusile ei viseaza totdeauna aripi si cai, fluturi si sabii, dar si un drum presarat cu flori minunate, albastre, ca sangele inchegat al vrajitoarelor, dupa ce au fost arse pe rug.

Poate c-ar trebui sa-ti spun ca timpul e un scamator de riduri si tepi, de glasuri si chipuri, mai ales cand cerul se coloreaza rosu, sticlos si stingher, ca un sant de maci pravaliti in ulita de la marginea satului, cand roata ma preumblu, aburos si desperecheat, precum papucii de casa.
Imi place sa cred ca aceasta volta facuta de trenuri imaginare, prin garile care-au mucegait in memorie, e doar un semn, ca o rana tanara si frivola precum inima, precum inima!
Numai tu, surazatoare ca un rug de maces cand se scutura fluturii, esti o oglinda in care noptile se dilata si picura direct cu vise zgomotoase si stirbe, ca rotile saretelor invaluite de praful expectorat de aceasta campie lipsita de aripi.
In acest loc te-am lasat, sa modelezi tule pentru odaia cea buna, unde am ascuns, in coltul dinspre icoane, un rest dintr-o padure de salcami care tusesc direct din scorburi, ftizic si alb precum picioarele sfintilor.
Hei, intr-o zi am sa iti spun ca ar fi momentul sa deslusesc scancetul acestei zile din praful de peste ani, caci e vremea cand stelele se-mperecheaza frenetic direct in apele fantanilor seci.
Da, draga mea, draga mea, poate c-ar trebui sa vad ca acesti ciulini obositi de-alergat de-a latul campiei sunt doar ganduri posomorte dintr-un noiembrie agitat ca iepurii cand se hotarasc sa plece de-acasa.
Langa aceasta tufa de liliac incaruntit la tample, peste care norii trec obositi precum carutele deselate de griji, incerc sa sap un loc tainic unde sa-mi ingrop angoasele care n-au gura, n-au gura sa chiuie prelung, precum miresele.
Doar inserarea, rosie precum mainile mamei dupa ce a spalat o copaie de rufe, si aceasta ulita peste care susura satul direct din burlane.
O sa raman aici sa astept pana cand te vei hotari sa-mi spui ca acest chip pe care-l deslusesc in poarta veche si ruginita de-asteptari e doar umbra pe care o face porumbul, cand fulgera ferestrele direct din opaite.
Inca mai am rabdare si tot cred ca timpul e un hot de bostanarii sparte, de semne si ganduri si la fel de scamosat ca o sperietoare de vara urcata cu forta in nuc.
In rest, o sa-ti las un semn direct pe calendarul bisericesc, care sa poata fi deslusit numai de tine, la rugaciunea de seara.

Draga mea, draga mea, vanatoarea de iepuri poate sa-nceapa. Din celalalt capat al peronului, gonacii isi fac semne discrete din ochi, caci vor veni alti ani aplecati de regrete, iar cearcanele lor vor lumina pana departe, precum farurile autocamioanelor, pe autostrada, in zori, cand ceata se ridica inalta si clara.
La ce partida de vanatoare fantastica vom asista, cum vom cotrobai prin unghere, prin sertare, prin pungile cu medicamente, cu ceaiuri, prin camara plina de borcane cu gemuri si cu regrete atent inabusite, cand asfintitul, ca un palton uzat, atarna stingher de cuiere atat de discrete ca nu mai au curajul sa respire decat sacadat, ca indragostitii.
Ah, de sange, de sange imi este pofta, mama, iar copoii au inceput deja sa adulmece! De limba vom spanzura cuvintele, vom face din acest anotimp un nou inceput si un alt parfum de pe vremea cand liliacul exploda alb, ca un ochi cuprins de cataracta.
E vremea pandei, iar iepurii sunt deja panicati. Tipetele lor flutura direct pe afisele puse la avizierele primariei. Se vinde teama in pungi groase si legate la gura, precum sacii de grau, ca sa nu poata striga, draga mea, caci alienarea a scapat pe strazi, vanata si surazatoare, ca miresele inecate si ale caror suflete bat noaptea in lemnul sifonierului din odaia cea buna.
Cat de tare, sunt curios cat de tare vor putea urla iepurii si cum strigatul lor va acoperi scartaitul carutelor cuprinse de flacari, la spartul gradinilor. Urlalia, mama, urlalia, satul e tot ruginiu si gaurit, ca frunzele de varza cotropite de fluturi! Urlalia, sa strigam cu toate puterile, caci mai sunt cateva trenuri pline de navetisti, care opresc numai in gari imaginare.
Au plecat vanatorii, ca niste samsari de suflete, sa fure ulucile strambe si praful ulitei, care nu e altceva decat un fard miraculos.
Mama, iata-ma cum tip, urlalia, ca o sperietoare anxioasa, ramasa fara aer si cu corbi grei atarnandu-i pe bratele subtiri: nevermore!
Parasit sunt in acest oras unde chipurile se amesteca si se aseamana! Exaltat sunt cand doar semafoarele imi par prieteni tainici si cand port in mine o dragoste atat de blanda si calda ca e intelesa numai de manechinele din vitrinele magazinelor de marochinarie.
Draga mea, draga mea, la oras au venit taranii, truditi si aburosi, ca miezul de paine, iar gandurile lor alungite de cumpenele fantanilor sunt ramase in odaia luminata de candela din coltul dinspre icoane.
Urlalia, urlalia, e ziua in care iepurele a plecat de-acasa, iar din chilia lui se aud doar rugile televizorului.

candva, intr-un ianuarie cu ochii scosi, / m-am indragostit de o contabila din titu / care-mi socotea noptile si singuratatea / e drept, eu nu doream decat sa-i mangai zambetul / si s-o fac sa cante / din umbre si din degete // pe-atunci si ninsoarea mergea in talpile goale / precum calicii se inghesuia la vecernie / sa prinda un loc in tramvaiul / care are urmatoarea oprire in raiul promis
care se ghiceste dincolo de zabrele, pufaind tacticos dintr-un chistoc / strecurat pe teava pustii // e-hei, eu zambeam intelegator, / stiind ca destinul e mai tot timpul pus intre paranteze / ca o explicatie docta la ceva care / poate fi eludat / in fine // contabila mea din titu / de care m-am indragostit pana la unghii / stia sa-mi numere clipele albe, dupa ce le separa de cele negre / si-mi spunea: uite, suflete, / sunt in stare sa te fac sa vorbesti in somn / intr-o limba pe care nu o cunosc nici scoicile / suflete, / nu ne desparte nici o asteptare, ci doar aerul / dintre cuvinte, uneori mai gros decat un inger diform / alteori fluid precum lama de ras / din mana sinucigasilor // mai avem batalii de dat, un razboi intreg de pierdut / si numai pasii sunt calzi / precum sinele de cale ferata, dupa ce a trecut marfarul de 11 // doar ianuarie e un orb / care cerseste la coltul din piata / cantecul lui ragusit / se aude pana la linia sangelui / si chiar dincole de cifrele / zdrentuite, incatusate si cu gura plina de zer

ne tineam de mana si singuratatea ne insotea docila / ca un catel de pripas musca aerul, latra voioasa / avea nasturi in loc de ochi, cusuti cu un singur fir de ata / precum linia destinului, / in vreme ce masina de paine / zacea intinsa pe zebra, cuprinsa de frisoane, / numai la ochi i se ghicea un strat subtire de rimel / cu care incerca sa ne impresionze // ce vara fierbinte si cata neliniste puteau ascunde / stazile care leneveau precum sfintii-n biserici / toate aveau o poveste aparte si un destin pe cat de imprevizibil, / pe atat de compromitator / nt!, nt!, nt!, cum se afundau pasii in asfaltul / moale ca miezul de pepene zaharisit / si cum lunecau dinspre bodegi / chipuri impacate, trandave si schimonosite / precum papucii de casa // numai de mana ne tineam / de teama sa nu ne ratacim unul de altul / printre atate vitrine, lampadare si porti / e-hei! singuratatea ne insotea ca o aura / cata vreme eram ca doua riduri care se intalneau / numai la baza gatului / acolo unde sarutul capata forma / si gafaie ca marfarul de 11 ce urca totdeauna numai pe linii secundare // asa era in vara aceea fierbinte si inalta precum turlele bisericilor / toti eram surzi la vaietele ei / desi orasul, cu gura plina de praf, / ne chema pe fiecare in parte pe nume / auzeam doar cum crestau dovlecii pe tarabele din piata / unde cativa tarani pareau refugiati / direct din lada de zestre // masina de paine respira sacadat / si aerul din jur parea decupat / dintr-o fotografie veche / intr-un tarziu, a venit un muncitor de la salubritate si ne-a adunat chipurile de pe jos / dar nu inainte de a-si aprinde, tacticos, o tigara / de la 8 la 17, mama lui david se duce la munca / si se afunda intre hartoage si cifre / pe fereastra, se vede o stiva de lemne inalta cat un marfar / si gura de canalizare prin care orasul respira / un joagar canta fals, precum cersetorii-n fata bisericii / ceva mai in larg, cu picioarele impleticite / cerul ar vrea sa se usureze // acum, desigur, mama lui david intocmeste un ordin de plata / a scris multe astfel de hartii si mai are cateva / pastrate pentru situatii absolut neprevazute / caci niciodata nu stie ce-i rezerva destinul / exista cate un pret pentru bucurii, unul pentru suras si un cu totul alt pret / pentru aripi / aerul dintre pereti poate fi decupat cu foarfeca / si presat intre copertile unui dosar cu sina / doar mama lui david, doar mama lui david stie ca / acesta isi schima culoarea, utilitatea si sensul in fiecare zi // numai fereastra poate fi un refugiu / pentru empatie, suflete, numai fereastra si acest timp care se scurge alb / ca un inger incarcat de regrete / ochii lui tematori / sunt doua cifre al caror rezultat final e un mare minus // stiva de lemne e o padure fugita-n picioarele goale la oras / strigatul ei se aude pana la marginea gerului // orele petrecute intre o astepatare si alta / sunt semne ca o alta cafea / ar putea aduce o liniste noua si tot la fel de pufoasa ca o ilic/ in vremea asta, de la 8 la 17, mama lui david / mai are timp cat sa creada ca lumea poate fi prinsa-n capse / si pusa-ntr-un biblioraft peste care se poate pune / un strat de praf tot la fel de nepasator / ca un frizer in pragul pensionarii // prin geamul mat, orasul se scutura de gandurile de peste zi / un caine musca aerul gros / de la etajul al doilea, de unde stau si privesc, strazile / tipa abia perceptibil, ca o fantana care urmeaza sa sece / mama lui david trece pe trotuarul de pe cealalta parte a memoriei / lasand in urma o dara de cifre care-ar vrea sa invete sa taca

un altul traieste in locul meu / respira, face piata, de la 9:00 la 17:00 poate fi gasit / in spatele unui ghiseu / completand formulare fara absolut nici un fel de utilitate, / bea bere, sparge seminte, / se bucura cand bara de scuturat covoare e libera, / e amicul de incredere al tuturor vecinilor, / buna-dimineata!, buna-dimineata! // locuinta lui e o hruba din care in curand / isi vor lua zborul toti liliecii de peste noapte / pe care i-a prins cu ajutorul unui lasou / facut din cordonul halatului de baie // cand si cand se inchina la idoli in care nu crede, / vorbeste mimand interesul, / ultima factura i-a taiat rasuflarea, / se-mbata, apoi canta fals, usor melodramatic: / lacrima de dor, strop de margarit, randafirii mor, visurile mint // oglinda de deasupra chiuvetei il arata la fel de obosit / ca un maratonist ajuns la capatul cursei, / numai lama de ras ar putea spune cate ceva / despre eternul sentiment al ratarii, /dar si cate ceva despre lasitate si ipocrizie // cel care traieste in locul meu
isi acreste ciorba cu otet de mere, / face dragoste ca si cand si-ar cumpara camere noi la bicicleta, / iar acest fapt il satisface pe deplin, / are burta, pe care nu mai are cum s-o ascunda, / se da cu deodorant ieftin, / se scobeste-ntre dinti direct cu varful penitei, / mesteca tutun luat pe datorie, / ziua de leafa il prinde tot la fel de alb ca o ceata coborata peste memorie // spre seara, abia spre seara reuseste sa se declare / multumit, / ora 21:00, cand incep filmele de actiune, / si-o prinde in piept, deasupra pijamalei, / ca pe-o medalie / fericirea i se zugraveste pe chip ca o erata

femeia de care m-am indragostit / stie limba cailor salbatici, asa ca un tropot este privirea ei / si o bucata de zahar cubic ascunsa in pumni // e ca o furtuna de vara, verde si repezita / stie ca mersul ei tulbura orele si luciul ferestrei / ar putea zambi direct din degete / si-ar putea canta direct din linia gatului, / acolo unde sarutul se asterne si devine lipicios ca alvita // in coltul gurii / i se infiripa un zambet la fel de misterios / ca limbile disparute // si eu, posacul, o privesc cu un interes studiat / ca pe-o umbra cu aripi / ca pe un lampadar parasit / si care, solitar, sprijina acoperisul garii unde niciodata nu opreste vreun tren / e privirea acestei femei un rau atat de involburat / ca-ti poate rani talpile, / asteptarea si zatul de peste noapte / de parul ei m-am indragostit / si de vapaia care i se ghiceste in riduri / seamana cu explozia unui maces, dupa ce a cazut bruma / parfumul ei e pojghita dintre gene / pe care-o lasa dimineata // aici ma refugiez / pana cand asteptarea o sa devina atat de acra si de brutala
ca-mi vor tiui urechile, ca la greieri / numai inima striga si arde pana la capat, la marginea scrumierei, / ca o tigara fara filtru

ceata cotropise orasul sau fumul tigarii / ridicandu-se palid, de pe marginea scrumierei, ca un sarpe indragostit / nu canta muzica, / nu se auzea nici un secundar, / si aerul era din ce in ce mai subtire, / precum strigatele iepurilor care-aveau sa se nasca // in acel sfarsit de februarie / zapada era ridicata cu sila-n remorci / tipa incetisor, stiind ca soarele din dupa-amiaza aceea-i harazise o viata
plina de apa si sare // ha! cum batea inima, cum batea inima / si cate cuvinte-ncapeau in acea tacere turnata-n pahare de unica folosinta / numai ochii, sarmanii, erau capabili sa se exprime / intr-un alfabet pe care ti-l desenam cu grija, direct pe linia gatului, // acolo unde sarutul capata forma si sens // doar noi si orasul acela abatut ca un soldat / ramas fara cartuse / si care nu a mai primit vesti de acasa // dumnezeu era prin preajma si-si facea de lucru numarandu-ne firele albe / cate unul pentru fiecare noapte de nesomn / avea cu el si o nota de plata / pe care, cu creion chimic, scrisese pretul fiecarui pacat // tipa zapada care era data afara din oras / ca un intrus era dusa sa moara pe campul de la marginea orasului / rosu tipa, ca macii care se vor naste din ea, mai tarziu / pe sub ferestre, se ghiceau umbrele noastre cautandu-se asiduu / ca doua cursuri de apa care se regasesc, farama cu farama, numai in oceanul / de pe lumea cealalta // doar cativa muncitori, scuipandu-si in palme, / se cazneau sa dezmorteasca acea dupa-amiaza / in care orele curgeau direct de pe stresini / carau dupa ei bete lungi / cu care gadilau turturii direct la talpi // iar turturii radeau fericiti, / arzand ca niste lumanari tinute cu flacara-n jos, / inainte sa se pravaleasca in gol, / cu capul inainte

de dragoste inverzisera ochii tai / ca o piele lepadata de guster tanar, in dimineata // suflete, imi spuneai, se fac asa de la soare / desi, de jur-imprejur, doar zambetul tau ilumina / toata strada aceea cu case / colorate de-un pictor naiv, /intr-un acest de maxima luciditate /cam cand se dilata asteptarile si-ncep sa se retraga in cochiliile
din memorie // o farama de iarba se strecurase-n ochii tai, / timpul aproape ca-ncremenise, ca dupa un atac cerebral / atunci mi-am rugat gandul, tulburatul, sa retina acest amanunt / cata vreme e singurul care / poate fi inramat si pus in sufragerie, pe mileu, deasupra televizorului // umbrele noastre se sarutau timid direct in luciul ferestrei / ar fi vrut sa faca dragoste, numai ca eram si noi de fata, / imbujorati ca un mar inflorit / numai inimile ne bateau laolalta / impartind acelasi sange, aceleasi artere si aceeasi diagrama a EKG-ului // era o dupa-amiaza plina de scrum / si cu degetele galbene, ca un fumator inrait / se misca serpuitor, ca un rau cu salciile fugite / de pe un mal pe altul / orasul parea ca doarme cu gura deschisa / un somn care sa-l ajute sa scape de riduri / mainile tale se framantau / si nu mai stiau sa se exprime / gesticulau doar, de teama ca ora aceea se comprima / din ce in ce mai tare, urmand sa explodeze / cu un zgomot sec / direct in parcarea supermarketului / unde, cuminte, doar un caine / musca din aer cu pofta // apoi s-a lasat o tacere tot la fel de lunga / ca insomniile / orasul a devenit si el de un verde ireal / cata vreme nu-l puteam privi decat prin ochii tai / la lidl, sosise camionul cu marfa

de la 35 de ani, abia de la 35 de ani inmugureste femeia / sprancenele ei devin radacini pentru o intreaga padure / si un lac zambitor ii sunt ochii, / un lac cu ape verzui, ca o piele de sarpe / gura ei ar putea sa-ti spuna cate ceva despre puful piersicilor / caci atat de delicata ii este suflarea / si la fel de savuros ii este gustul // ar putea trece direct pe langa tine, afisand un aer rece si calculat / suflete, cum trece femeia, insiropata si parguita, si tu, pacatosul, / sorbi cu nesat din tigara, / cand numai privirea ei ar fi suficienta sa te curete de angoase // ar putea sa-nfrunzeasca direct din brate / precum caisii, cand aerul devine elastic si nou / pasari calde ar cobori lin in parul ei rosiatic ca un asfintit tulburat de ploi, / tot ce-ti poate darui e un alt echilibru, la fel de asurzitor / ca semnele facute de nevazatori, scapati pe linia de tramvai, dupa ce s-a schimat semaforul / sarutul ei poate fi purtat cu mandrie, dar discret,ca un ac de cravata, / si pe talpi ar putea fi purtata dragostea ei, ca ranile, ca ranile / infanteristilor, dupa marsaluire // de la 35 de ani, tenul ei devine luminos si inalt ca o predica despre pocainta si impacare / in vreme ce vine spre tine, cu capul plecat spre dreapta, ca salciile ametite de soare / gandul ei poate colora strada intr-un galben febril / si-n urma lasa un praf, ca fondul de ten, atat de discret ca boarea arcuita prin lastarisuri / uite-o cum trece, uite-o cum trece tulburand vitrinele magazinelor de marochinarie, / in vreme ce tigara arde si ridica-n tavan un fum cenusiu / ca linia de scrum a destinului // de la 35 de ani, abia de la 35 de ani / femeia trebuie purtata pe brate, ca un trofeu / trebuie sarutata doar la incheietura palmelor / acolo unde ridurile sunt mai pregnante / numai ea stie, numai ea stie, suflete, / cum dimineata e cu adevarat un alt inceput / dintr-o viata mai veche si netraita pana la capat

n-am fost niciodata pe strada i.c. vissarion, din titu, / desi numai aici zapezile sunt mai inalte decat altele, / parand ca merg pe catalige, imbracate toate in rosu / ca macesii, dupa alienare / au tocuri, pot / pasi apasat, lasand in urma un aer nou, / ca dintr-o viata traita numai pe jumatate / si numai cu ochii deschisi, ca inecatii // ea, in schimb, merge repede, aplecata spre dreapta, / ca si cand gandurile-i sunt tulburate de vant, precum zborul vrabiilor, / numai asa isi gaseste echilibrul, / purtand cu ea toate zapezile de peste an / prin buzunare, in poseta, in pumni si in riduri, / numai zambetul ii este aburos ca o sera napadita de greieri // imi spune, usor repezita, / ca pe strada ei nu a vazut niciodata vreo rodie, / desi astfel de fructe pot fi culese de pe i.c. vissarion, din titu / doar daca te ridici pe varfuri, direct din balcoane, de pe teava de gaz-metan, / din vitrina cofetariei, de la supermarket, chiar in parcare, / ba chiar pot fi gasite si-n butoiul cu varza murata, pus in debara, / ca o garantie pentru zilele in care-i voi surade umed, ca stresinile / dupa ce sunt sarutate de ploi // suflete, nu stiu ce gust are un astfel de fruct, / respira ea usor sacadat si atat de frumoasa / doar ochii o tradeaza, cata vreme din sclipirea lor verde / vine un rau fara maluri / si care poate intuneca ratiunea // parcarea, locul de joaca, in lateral – scoala, / bara de scuturat covoare, ca o garantie a unei casnicii fericite, / bordurile noi si cu vopseaua deja scorojita, / doar blocuri cu patru etaje, pe partea stanga / si un imens teren viran in dreapta, in dreapta, / acolo unde stau si-o astept sa vina in fuga, / usor aplecata, ca un si bemol / si purtand cu ea toate zapezile de peste an // pe strada i.c. vissarion, din titu, / rodiile pot fi decupate drect din luciul asfaltului / insa doar indragostitii le pot savura gustul, / in zapezile fierbinti si inalte, / pana la stergere

nu sunt muscate in gara de nord, / nici fantani sau pajisti, / doar urme de talpi, cat mai multe talpi / repezite, unele langa altele, dupa ele tinandu-se umbre / pline de importanta si la fel de crispate precum roscovii, / in martie, cand aerul e tot rece, / ca mainile macelarilor // cata tandrete ar putea incapea intr-o fluturare de mana / si-o imbratisare la fel de fireasca / precum impreunarea iederei cu zidurile imbibate de ploi, / azi, suflete, ai reusit sa gasesti un alt drum / desi, de pe peronul liniei 9, de unde stai si privesti, / gandul tau e la fel de ravasit / ca un caine anchilozat si cazut in canalizare // aceasta ora care ma urmeaza credincioasa, / cu aripile desfacute si respirand numai pe gura, ca indragostitii / s-ar putea gudura, daca n-ar exista o tacere atat de alba / ca un perete lovit de cataracta, / ar putea fi deslusita cu varful degetelor / doar cand se prelinge pe strazi, / naluca ei desenata pe asfaltul moale / ar vrea sa gesticuleze frenetic, ca alienatii // doar un parfum atat de cunoscut, cald si sarat, ca sangele, / un refren uitat, dar cautat insistent prin memorie, / tiptul tau poate scoroji reflexia oglinzii, / iata, sudoarea ridicandu-se in rotocoale subtiri, ca fumul de tigara / si tu, iubito, luminand o zi de sambata / desculta si plina de afte, / ca o limba inflamata // n-a fost frig in acea zi, / in spate, in parcarea garii de nord, / unde nu sunt muscate, fantani sau pajisti, / cateva taxiuri razlete dardaiau din caroserii, / doar un sofer nervos ne-a claxonat insistent / cata vreme aveam privirile atat de senine / ca puteam schimba culoarea semaforului / doar daca-l priveam cu coada ochiului

In spatele blocului, stam intinsi pe spate si privim stelele. Sunt foarte multe, miliarde. Daca nu stiti, stelele sunt ochii cu care Dumnezeu numara pacatele. Ne-am adunat o mana de copii si, pe un jar mic, frigem porumb de lapte. Porumbul sfaraie si tipa din boabe, laptos, ca puroiul dintr-o rana veche. E bine ca avem focul langa noi, caci pamantul, pe care stam intinsi, e rece. Asa imi spunea si bunica de cate ori ma vedea ca stau intins pe pamant: Copile, vezi sa nu te traga! Si e rau daca te trage pamantul. Asta inseamna ca mori si ca, din ochi, isi vor creste crengi de liliac alb. Eu asa cred, ca stelele sunt ochii lui Dumnezeu. Cristi insa stie o alta poveste: el spune ca stelele sunt gradele lui Dumnezeu. Ca le poarta pe umeri. Si tatal lui are grade pe umeri, v-am spus, e plotonier, asa-i spune tata, cand se-mbata si rade. Alta poveste spune ca fiecare om are o stea a lui. Cand se stinge, asta inseamna ca omul moare. In seara asta, nici o stea nu cade, desi scrutam cerul noptii. Si focul pe care coacem porumbul este tot un fel de cer, caci din el sar scantei, semanand cu stelele. Doar ca se sting mult mai rapid. Asta inseamna ca, mult mai mici, niste copii, asemenea noua, stau si ei intinsi pe pamantul lor, care si el trage, si privesc stelele facute de focul la care noi coacem porumbul. Oare despre ce-or vorbi ei?
E bine sa stai, seara, langa foc. Miroase ca la matusa mea de la tara, a ciocalai si-a mamaliga, iar aerul e sticlos, ca dintii de la proteze. Bunica mea avea proteza. Pana sa moara, incepuse sa vorbeasca cu pasarile. D-aia spunea tata de ea ca e o candrie. Le vorbea pasarilor pe limba lor, iar pasarile o ascultau, mai ales in amurg, cand iesea la poarta si privea – lung – in susul ulitei. Mai intai ii dadeau roata, ca eretii, in cercuri din ce in ce mai stranse, in vreme ce bunica statea incremenita, doar cat sa-si faca pasarile curaj si sa i se puna pe umeri si pe brate. Veneau fel de fel: vrabii gurese, randunici agere si sticleti speriati. Dropiile nu veneau niciodata, desi bunica spunea ca pe ele le-asteapta. Imi spunea ca nu trebuie sa-mi fie frica de dropii, caci ele sunt semne dintr-o campie continua si care are, la raspantii, in loc de borne kilometrice, fantani cu apa statuta si care sunt ca un ochean prin care poti vedea direct pe lumea cealalta. Cand vor disparea dropiile, va muri si campia. Desigur, bunica a murit inainte de a mai vedea dropiile. Cand era copila, spunea ca erau carduri si se-ntreceau cu rotile saretelor si cu cocolosii facuti din ciulinii alergati de vant. Normal, tata are dreptate, e o candrie, dropiile sunt niste pasari inventate de bunica mea, numai ca ea tot spunea ca le-asteapta doar ca sa mai castige timp si sa-si faca putin curaj inainte de moarte.
Miroase bine porumbul de lapte! Si e tare bine sa stai intins pe spate, sa mesteci boabele dulci si marunte, si sa privesti stelele. Daca era si Irina cu noi, vecina mea de la 3, era mai bine, caci ea stie foarte multe povesti, ii sunt spuse de papusile ei. Iar ea are o groaza de papusi! Irina e mai mare ca noi, mai are un an si-o sa mearga la liceu, unde o sa ajung si eu cand o sa ma fac mai mare. Asta fiindca vreau sa fiu sef, cum spune tata ca trebuie sa ma fac! N-am vazut-o, azi, pe Irina. Nici nu cred c-a iesit din casa. Daca a fost rapita de capitalisti?! Dar nu cred asta, Irina sta mai mult pe scara, isi pune presuri si le face de mancare papusilor. Apoi mai iese pe la scara, dar numai cu mama ei. Mama Irinei, sa stiti de la mine, e o doamna. E frumoasa, are degete subtiri si stie sa cante la vioara. Dimineata, mi-a spus mie Irina, mama ei bea cafea adevarata, nu naut, cum bea mama, dar fumeaza si tigari lungi, cu filtru. Mama Irinei e maritata cu tatal Irinei, iar tatal Irinei lucreaza la fabrica, dar nu e ca oricare alt muncitor, caci el se ocupa cu munca de partid. Adica are foarte multa treaba. De regula, cauta sabotori. Eu nu stiu ce sunt aia, dar am auzit ca sunt niste oameni rai si care nu vor ca noi sa stam la bloc. Mama Irinei canta din ce in ce mai rar la vioara. Cum sta la 3, adica sub noi, se mai aude ce vorbesc in casa. Iar tatal Irinei ii tot reproseaza mamei Irinei ca nu se duce la munca, la fel ca restul femeilor, la fabrica de confectii. Ii tot zice c-a luat-o de mila, ca altfel ajungea la puscarie, ca se trage din neam de mosieri. Ce-or mai fi si aia?! Cand canta la vioara, mama Irinei surade. Atunci surade si Irina. Surad si papusile Irinei.
E deja tarziu, iar mama cred c-o sa se nelinisteasca. Ma intreaba in fiecare seara pe unde am haladuit, dar eu nu-i spun, caci ar insemna s-o ingrijorez. Si eu nu vreau. Ii spun doar ca am fost dupa dropii.

Alba este cararea catre tine, draga mea, alba si ciufulita, ca o papadie sarutata de fierbinteala.
Uite, seara se cerne peste stresini, peste gardurile cazute pe ganduri si direct in camera de peste zi, unde vegheaza lumina opaitului, tremuratoare ca un ochi care surade din riduri.
Rar pasesc spre tine, rar si stingher, draga mea, precum pacatosii pe ape.
La apus, drumul acesta e doar un abur dens si care se scorojeste din prispe. Doar marginea satului care fumega rosu din balegarul de peste zi si cocenii stransi in gramezi si care dorm hoteste.
E o vreme in care singuratatea se plimba-n sarete, nauca si surazatoare, direct pe marginea santului, prin iarba arsa de sarutul rece al lui octombrie si pe unde un card de rate neguroase a facut carare.
Arde acest asfintit direct din tigle. Arde din oglinda baltii, prin vantul care canta din stuf. Arde ca o rana facuta de frunze, dupa ce incep salcamii sa se scuture incepand de la picioare si scorburi.
In vremea asta, draga mea, eu tot caut drumul catre tine si care seamana cu lungi sine de cale ferata pulsand ca vrabiile, la primul inghet.
Voi ramane aici, cat mai aproape de tine, in aceasta gara unde nu opresc decat trenuri de marfa sangerand din prelate si din uniforma impiegatilor.
Draga mea, draga mea, pana la tine e un sir aburos de nuci capiati si cu ochii vineti, napaditi de corbi, ca de matreata de peste an. E un drum presarat cu plopi pe care niciodata n-am reusit sa-i numar. E un drum stingher si pe care n-am putut sa-l strabat pana la capat atata timp cat ma napadeste strigatul sperietorilor ramase de straja prin arii, sa alunge sfiala si aceasta toamna care ne cotropeste.
Imi vor creste radacini pe aceasta poteca sfioasa care se impleticeste ca iedera pe ziduri si precum limbile ceasurilor, cand orele devin lichide.
Ca un parfum vechi, inserarea – furisandu-se prin cotloane, prin sipcile desperecheate ale gardului, prin tocul usii, prin memorie si direct in cutia cu amintiri dintr-un veac incarcat de regrete, ca un abator.
In rest, in aceasta camera lunga si alba, unde pana si moartea paseste in varful picioarelor, mai poate incapea doar strigatul de peste zi, cand dorul de tine incepe sa planga isteric.

Macar de mi-as fi gasit si eu vreo femeie. Asa aveam si eu, seara, mancare calda. Si ar fi avut si cine sa-mi incalzeasca patul. Of, d-aia zic: mare dreptate avea aia batrana! Nu degeaba ma tot cicalea la cap, cat sa pricep ca rostul lumii e acela de a avea ciorba, la pranz, camasi calcate la guler, pantaloni din tercot si apartament cu doua camere, cu chirie, de la stat. Si mileuri! Cum ar veni, sa-mi gasesc o femeie care sa-mi faca mileuri. Copii, ciorba si mileuri pe care sa le puna prin toata casa: pe noptiera, langa ceasul desteptator, pe televizor, sub bibeloul reprezentand un peste dintr-o specie imprecisa, la baie, pe etajera, sub paharul in care-mi pun periuta de dinti, pe calorifere, pe dulapurile din bucatarie, peste Edward Estlin Cummings si al lui etcetera, Doamne, ca nici nu stiam cum s-o fac sa-nteleaga ca ferestrele nu dorm niciodata si ca nu sunt altceva decat niste ochi atinsi de cataracta. Iti trece vremea, copile, si tie tot nu-ti vine mintea la cap, da-da! Insa eu tot nu luam aminte, cata vreme zilele curgeau neroade si se maimutareau imitandu-se unele pe altele, ca oglinzile.
D-aia zic: stia aia batrana ce stia! Nu-mi venea mintea! Cu facultatea o rasolisem, ca alesesem, in acel an, sa ma duc exact unde n-aveam sa intru niciodata, fie ca nu ma ducea capul, fie ca nu eram ruda cu Mircea Daneliuc. Nici in armata n-a fost de mine. Invatasem doar cum se pot ascunde chistoacele, pe teava pustii, cand esti de planton. In rest, nu intelegeam de ce trebuie sa ma bucur, in fiecare dimineata, ca sunt soldat. Ba prostovane, inveti sa aperi tara de dusmani!, urla capitanul la mine, o piticanie schimonosita de importanta gradelor purtate pe umeri. Eu, va spun sincer, cat am flendurit-o pe-acolo, n-am dat nas in nas cu nici un inamic! Dracu` sa-i ia! Asa ca lalaiam si eu, dormind din picioare si batand pas de defilare intr-un mod mecanic, ca o papusa beata, pe platoul din fata cazarmii, betonat si prafuit ca un circar de balciuri sarace: Cand rasare soarele pe-al zilei prag, / Spre poligon pornim, in mars cantand cu drag! Adevarul e ca-mi era drag, mai ales cand stateam de garda, langa paduricea din oraselul acela din inima Transilvaniei, sa vad cum noaptea devine umeda,ca o batista la privegi, si cum trenurile urca de pe dealuri direct spre cer, oprind la fiecare stea din Ursa Major.
Of, ar fi fost bine, ar fi fost extrem de bine daca aceasta dimineata, rosie si cu limba scoasa, de parca ar fi fost alergata de hingheri, m-ar fi gasit daca nu tot la fel de tanar ca ieri, macar c-un rest de tigara, cat sa nu ma trezesc la strada mare, care rade cu pofta, direct din vitrinele stirbe, ca merg in pas sprinten, desi alta treaba n-am decat sa-mi incasez lichidarea si sa-l petrec pe tata. Inca sunt naucit de intalnirea cu vecina care sta sub mine, cotoroanta care ma agaseaza permanent, asta dupa ce-mi zambeste mieros si ma saluta stand sprijinita in cadrul metalic, in dreptul ferestrei de pe hol. O cunosc, da, o cunosc de multa vreme. O astfel de babornita exista in fiecare scara de bloc. Ea stie tot, nu-i scapa absolut nimic. Ea stie, desi nu se deplaseaza mai deloc, ce a adus la magazinul din colt. Stie cu exactitate: pretul la kilogramul de cartofi, daca maine ploua, ce copil e racit sau e facut din flori, cine a fost dat afara de la serviciu, cine cu cine si-o trage si mai ales de ce si tot cred ca si despre mine stie mai multe lucruri decat as fi eu in stare sa-mi inchipui. Tocmai din aceasta cauza imi este frica de ea. Iarna, in schimb, nici nu iese din casa. O aud, prin podeaua subtire, cum tusese si gafaie. Apoi sunt zile in care n-o mai aud deloc si, din curiozitate, dau drumul apei sa curga peste marginea chiuvetei, numai pentru a o determina sa ma dracuie, cat sa ma conving ca n-a dat coltul. Hei, nu, nu moare atat de usor, e chiar sinistra prin posibila ei eternitate, cand constiinta mea, daca nu stiti, desi e bolnava, sta exact sub mine si se deplaseaza cu ajutorul unui cadru metalic, inca mai are timp cat sa ma faca sa cred ca acela care sta noaptea, la geam, si striga, nu sunt eu, ci un altul caruia-i lipsesc aripile, veghea, ratacirile si al lui etcetera.

Ca nerozii trec anii, ca tocmai d-aia-ti spun: sa n-ai curajul sa ma-ntrebi de ce-n fiecare rest de gradina exista cate o sperietoare care urla, care urla direct din fluierul picioarelor!
Uite, paduricea de salcami rugineste direct din scorburi, cand nu mai sunt iepuri fugiti de-acasa si nici macesi care sa stea de paza, la marginea satului, acolo unde, in poarta, ca o umbra ai ramas sa veghezi lumina venind dinspre gutui.
Ca o apa tulburata de griji e aceasta fereastra care ti se deschide in inima. Ca o apa care curge prin riduri si prin cochilii de melci urcand anxiosi din fantanile de pe lumea cealalta.
Aici, in mijlocul ariei, unde am ramas sa ma joc cu pusti de coceni, amurgul coboara totdeauna timid, ca un pisic de lapte la vanatoare de vrabii, si violet, precum echimozele facute de sarutarea ta pe umarul drept, pe umarul stang, la radacina aripilor.
Sa-mi fie frig, atat mai astept, sa-mi fie atat de frig cat sa lacrimeze icoanele direct cu cerneluri si pana cand sinele de cale ferata se vor strange serpeste, ca o capcana de grauri.
Eu nu te-ntreb de ce nu vii, cand noiembrie, ca un ticalos, incarca orele cu teama, plictis si tablete intregi de tranchilizante, ca-ntr-un salon de sinucigasi, unde peretii sunt totdeauna prea albi si prea stramti.
Cum trec anii, draga mea, cum trec anii, nerozi, zemosi si umflati precum dovlecii placintari, dupa ce au fost pusi pe jar de coceni, asta pana cand inserarea se cerne pitica, rotindu-se pe la raspantii, ca iedera pe ziduri mucegaite.
Aici, toamna e totdeauna umflata de plans, ca un cor de vaduve, lacrimand direct cu sarete in flacari, pe drumul dintre bostanarii, pe unde praful a devenit cleios ca peretii din tule dupa ce se scutura norii.
Doar satul, ca o limba de guster de pamant, respirand prin patule si stresini, din garduri stirbe si pravalite prin arii. In vatra, se-mplineste painea din care, in zori, mama va pregati colavia pentru sufletul mortilor care ciocanesc, in miez de noapte, in lemnul de la sifonierul din odaia cea buna.
In rest, doar un sac de rafie, fluturand in susul stalpului, langa cuibul de barza care-a plecat sa numere zilele pana cand ferestrele se vor aprinde de febra.

Autobuzul seamana cu un vagon de marfa. Pufneste, horcaie, tuseste si se vaita ca un fumator inrait bolnav de gastrita, iar interiorul e la fel de soios si de mototolit precum un sort de chelnerita de birt satesc, la ora inchiderii. Merge fara nici un fel de apetit, ca o anorexica, pe soseaua care taie campia de-a latul, ca un brici ruginit si uitat pe etajera, intr-un borcan plin cu gaz lampant, bun de frecat negii si bubele-dulci.
(Poate c-ar trebui sa-ntelegi ca, la amiaza, umbrele fosnesc inalt pe ziduri, precum periile intr-o spalatorie de covoare, cand constientizezi ca acesta este modul lor de a se exprima, in vreme ce indoiala se strecoara totdeauna in asternuturi proaspat apretate si cu care vom trage o linie clara, care sa ne separe veghea. Asta am de spus: avem amintiri atat de diferite unul despre celalalt!…)
Soferul priveste alb si vag de la inaltimea volanului, parand incremenit ca-ntr-o reclama pentru berea la halba. Are o basca trasa pe ceafa, iar sub aceasta se poate ghici o chelie usor transpirata, rece si mucegaita, ca un perete plin de condens. Misca volanul si ia curbele cu gesturi largi, ca un dirijor care stie partitura. Din coltul gurii, galben, ii atarna un rest de tigara fara filtru, stinsa inca de la ultima statie, adica de un sfert de ora, insa el tot continua sa traga din ea, neluand in seama acest amanunt, cata vreme in interior e un fum greu, dens si aspru, de ulei ars.
Mai in spate, cu obrajii muscati de soare, un batran priveste palamida si canepa crescuta inalt, de-a lungul drumului, printr-un ochi de sticla. Vede lumea-n albastru.
Langa mine, mirosind a rachiu, cu capul rezemat de geam, sforaie un alt barbat, tepos si neguros ca roscovii napaditi de corbi, in septembrie, dupa care plescaie si se-ncrunta si mai tare, de parca i s-ar fi amanat ziua de leafa.
(Despre saruturi si ploi iti pot spune doar ca ambele pot infasura talpile picioarelor, rotund si catifelat precum praful amiezii, draga mea, cata vreme fierbinteala e doar o parere, ca lipsa de aer prin ferestre nevrotice.
Ca si cand inca as astepta scrisori de la tine, asa trece timpul, crispat si colorat in galben, ca fetele calugarilor dupa dojana.)
Abia pe ultima canapea, o mama tanara, vanata in jurul unui ochi precum nucii, dupa ce au fost batuti cu jordiile, are pulovarul ridicat. De sub el, se ghiceste un san cat o mamaliga pripita, de sfarcul acestuia stand agatata o papusa de paie, ca o sperietoare intrata la apa, infofolita-ntr-un pres de iuta si incinsa cu o sfoara de care, candva, a fost legat un caine de arie.
Ma legan odata cu drumul, de parca rotile calca pe ape adanci. Din difuzor, o voce liniara anunta ca, la Calafat, Dunarea scade 8 centimetri. Dupa care incepe sa creasca.
(Doar prin praful amiezii te mai gasesc, care nu e altceva decat pielea descuamata a drumului. Ma auzi?! Pasesc congestionat, ca si cand as tine in palme un ou abia fiert, din care tot cred ca se va ivi o pasare careia-i voi ascunde strigatele aprinse direct in ceainic, acolo unde tusea mea si-a facut cuib.
E o zi care sta cu mana pe tragaci si care urla din nevroze, caci nu mai exista decat umbre zabrelite-n ospicii, un cer scuturat de angoase si-acest cosmar de noiembrie, cand sinucigasii au plecat la cumparaturi.)
O batranica, ridata precum palmele, se-ntoarce, spune ea, de la oras, pe unde a targuit ulei de candela, lumanari din parafina, un asternut nou pentru camera cea buna, in care nu a locuit niciodata, arpagic pentru la primavara, prosoape pentru inmormantare si doua pungi cu arpacas, pentru coliva de pomenirea mortilor.
Pe dreapta, se ghiceste satul, ca o piele lepadata de un sarpe de apa.
Pe podea, stand cius, incerc sa sap o groapa cat mai adanca, unde sa-mi ascund remuscarile de peste veac, infasurate toate-ntr-un saculet bun de pastrat tutunul de pipa.
Pe scaunul din spatele soferului, Sylvia Plath, si ea alba, imi face semne complice din ochi, in vreme ce eu, ca un gest de recunostinta, ii las, pe unul dintre geamurile aburite, un mesaj doar de ea inteles.

Nu-mi statea mie gandul la insuratoare si nici nu ma vedeam lucrand prin cine stie ce sectie, in salopete si plin de vaselina, traind intre avans si lichidare, dar n-aveam cum sa-i explic aleia batrane faptul nu ca aspiram la mai mult, ci ca ar fi fost pacat sa ma irosesc astfel, cand punctul ei de vedere era tocmai contrariul, da, te i-r-o-s-e-s-t-i, baiete, printre cartile alea mucegaite, asculta la mine, singura carte care merita citita este Biblia, si-n timp ce-mi spunea asta isi facea cruci largi, dupa care suspina, abia perceptibil, in broboada. E pacat, copile, de tine, ca-ti pierzi timpul. Uite, Cristi, baiatul plotonierului, ala care a fost vecinul nostru, s-a-nsurat, a facut nunta si are deja casa la tara, are porc, pasari, si-a luat televizor si nevasta-i sta sa nasca, ferice de el!
De gura ei, m-am dus pe un santier, la sectia metalica, sa-mi fac de lucru pe-acolo, cat sa nu ma tot cicaleasca, sa-mi impuie capul ca-mi trece vremea si nu mai ajung om de isprava. Da, desigur, asta era tot ce visam, sa am tigari in fiecare zi, sa vina ziua de leafa, sa am nevasta pe care s-o regulez sambata seara, dupa `Dallas`, neaparat dupa `Dallas` si nu inainte, ca doar nimeni nu era atat de tampit sa piarda, dintr-o astfel de toana, serialul acesta fan-tas-tic de interesant, ca altfel nu ar mai fi avut despre ce sa vorbeasca in restul saptamanii, of, iar toate acestea se petreceau in timp ce eu visam la noptile laptoase care-l ningeau pe Nichita direct pe meninge. Da, avea dreptate aia batrana! Asa ca, intre doua ture la sectia metalica, mai aveam timp sa pipai asfaltul, cand ploua, cat sa ma creada ceilalti plecat cu pluta sau rupt de beat, cata vreme ecourile orasului, ascultate de langa rigole, erau tot la fel de puternice precum strigatele ferestrelor ce se pravaleau in fluviu, de teama, dezolare si singuratate.
Acolo, la sectia metalica, era si ea, cu `e` mic. Am reusit s-o irit inca din prima zi, ceea ce nu mi s-a parut cine stie ce performanta, atata timp cat mutra mea poate scoate din sarite, fara discutie, pe orice om normal. Iar ea, cu `e` mic, era normala, cat se poate de normala, in sensul ca m-a luat imediat in primire, ca sa ma integreze in colectiv, spune ea, in vreme ce-mi arunca priviri albastre, incarcate, in acelasi timp, de regrete si de importanta. De la ea, cu `e` mic, am invatat care-i fierul-beton de 10, ce e foarfeca de sarma si cum arata cornierul in U, oh, iar eu eram dornic sa asimilez astfel de informatii, ca-pi-ta-le pentru desavarsirea mea profesionala, mai ales ca eram baiat destept, neintrat la regie-film, unde se duc numai barbosii labagii si schizofrenici, asa ca-n numai cativa ani mi se asigura un viitor stralucit, caci puteam inainta in categorie si puteam sa dau la scoala de maistii. Era tot ce visam! Era tot ce visa biata fata, deja cu doi ani vechime in campul muncii, caci eu avusesem altceva mai important de facut, mai precis s-o flenduresc prin armata si sa ma joc dea soldatul cu masca de gaze pe figura. Cred ca-mi pusese gand rau, ca nu se mai dezlipea de mine, asta pana cand, intr-un acces de maxima luciditate, i-am facut o confidenta: Am iubit la Braila o mulatra. M-a iubit?… M-a mintit? Vedea – cine stie – in mine un altul? Avea sani fierbinti si mainile reci de gheata. Era prin noiembrie. Pe Dunare dospea ceata. In port, la lumini de fanfare, robii descarcau un vagon de lignit. Dupa asta, nu m-am mai inteles cu ea. Sa-i spun neaparat cine este mulatra din Braila! Neaparat! Nu cumva era tiganca? Si, in primul rand, ce-am cautat la Braila?! Am facut acolo armata sau ce? Si-o mai iubesc? Cati ani avea? Nu cumva am lasat-o insarcinata si mi-am pus picioarele la spinare? Si de ce nu i-am spus pana acum si-am facut-o sa spere, nenorocitule, si eu care credeam ca esti omul cu care sa-mi fac casa si debara de muraturi si de gemuri, aduse de la maica, de la tara, ca-mi vine sa-ti scot ochii, nu alta!
Dupa acest episod, am crezut c-o sa-i fiu vesnic recunoscator lui Constant Tonegaru, cu a lui `Femeie cafenie`, sa-i fie tarana usoara si oasele gasite, prin cimitirul Sfanta Vineri, ca nici el n-a fost cine stie ce mofturos cata vreme, intre doua toane lirice, ca sa se-ntretina, vindea fructe, in piata, la Constanta, asta cand nu impartea pachete, de la Crucea Rosie a Legatiei belgiene, cat sa-si faca de lucru si sa moara cum ii sade bine poetului, in floarea varstei.

la 42 de ani, cum poti iubi altfel decat / crunt si-n tacere / ca zidurile scorojite-ti sunt ridurile / din jurul ochilor, atunci cand zambesti, / ai putea sa privesti indelung de pe peronul liniei 9 / pana cand un alt tren plin de zapezile lui martie / va deraia direct in vizuina ta care-ti confera atata echilibru si logica // draga mea, despre dragoste iti pot vorbi numai cu ochii inchisi / si cu talpile goale / uite-ma deghizat in cersetor, la gura de metrou, / cum iti invoc sarutarile // doar eu si aceasta umbra care ar putea sa tipe, sa tipe / pana cand o alta zi se va naste / direct din gurile de aerisire din jur, la fel de ponosite / ca vestele de semnalizare ale impiegatilor // cineva bate continuu-n zabrele / si nici acum nu realizez ca doar inima, doar inima este cea care / urla din sectia de terapie intensiva, plina de fese / si conectata direct la firele de inalta tensiune / ale zilei / cat sa suporte memoria cand ti-am luat, direct pe brate, urma / fiecarei rasuflari / e bine, imi spun, e bine, / urmeaza s-o prind cu un bold / direct in insectar, ca pe un fluture de noapte nemaivazut / crunt, numai asa, crunt si-n tacere ti se strecoara dragostea, / la 42 de ani, prin piele si direct in oase, / pana la maduva, pana la sange, / ca leucemia / in urma nu mai ramane decat cearceaful unei zile de sambata / la fel de mototolit ca un sort de frizer in pragul pensionarii, / numai zambetul tau lumineaza alb / precum promisiunile, / in jos, pe calea grivitei, doar vitrine si porti / si tu langa umarul meu, pasind la fel de frumoasa si de increzatoare
ca un visin napadit de fluturi // era atat de devreme ca ar fi putut fi la fel de tarziu

te iubesc aplecat, ca salciile / ce se fardeaza numai in luciul apei, / verzui si pufos se fardeaza / ca lumina vazuta de greieri // iubirea ce ti-o port ar putea tipa precum locomotivele cu aburi, / dar prefera doar sa gesticuleze, / uite-o cum iti face semne adanci / pe tocul ferestrei, / a invatat sa taca alb si sarat / ca nisipurile lovite de insolatie / draga mea, e atat de bine ca nu mai pot vedea decat urme de pasi / si ziduri tintuite de iedera // doar incheietura palmei poate suporta sarutul / poate si ridurile din jurul ochilor / acolo unde lacrima capata culoare si forma // ca un manechin de vitrina / surad tuturor trecatorilor / din locul in care stau, lumina patrunde pe nesimtite, / ca aerul nou dintr-un anotimp in care inimile-ncep sa vibreze / in ritmuri doar de ele stiute // ar trebui sa-ti scriu / ca orasul a devenit larg ca un strigat / doar praful amiezii surade stirb / ca un gard desperecheat / sufletul e un fum de tigara pe care-l va imprastia vantul // sinuos ma misc printre atatea vitrine, lampadare si porti / numai tu, draga mea, ca o salcie nehotarata / alergi de pe un mal pe altul / direct pe linia sangelui // aplecat te iubesc / de parc-as purta in spate / toate dorintele tale / stiute si nestiute // sa facem liniste pana cand dragostea / ne va face sa plesnim din muguri, / incepand de pe brate si gat

cum treci, draga mea, cum treci / ca o dupa-amiaza de sambata, / surasul tau freamata si lasa in urma / un praf subtire de sare, / numai luciul vitrinelor / pare uimit de lumina lasata de pasii tai marunti, / e o liniste la fel de calda si care respira / intretaiat si nedeslusit // in fiecare zi mi-e dor de tine pana la unghii, / pot articula doar vocale, cat mai inalte, / precum pasagerii unui tren deraiat, / in cele din urma, iti fac semne direct din memorie / ca te-astept ca pe-o salcie despletita / si care plange din muguri // e o vreme in care linistea trage cu sete dintr-un rest de tigara, /fumul ridicat subtire spre tavan ingana zatul dintre o ora si alta, / o sa raman aici pana cand orasul va incepe sa moara / incepand de la semafoare si stresini // ca de-o padure imi e dor de tine, draga mea, / ca de-o padure care vorbeste limba cailor salbatici, / pasii tai marunti sunt albi precum scoicile moarte / si se aseamana in inflacarare cu rugile ascetilor, / doar aceasta dupa-amiaza flutura din afisele cinematografului din centru, / acolo unde strazile tiuie direct din gurile de canalizare // o sa respir un alt aer / ceva mai sarat decat linia sangelui, / aici e un ropot de raze tot mai fierbinti, / numai eu si aceasta zi de sambata / ca o copaie plina de rufe abia primenite

e-hei, suflete, / dulce ca vata pe bat iti e zambetul, / ai putea sa-ti ascunzi satisfactia / trecand pe luciul oglinzii / o inclestata lama de ras, / ca o reflexie a sangelui // frenetic esti, ca un targ de provincie / cand taranii, mirosind a veverite, precum castanii, / privesc uimiti cum roata norocului se opreste totdeauna / intr-o directie opusa // ca un tren de marfa care a uitat destinatia / iti e mersul, / doar zambetul tau lumineaza de-a lungul strazii / ca farurile unui automobil, in ceata, / dupa ce-a facut dragoste direct pe trecerea de pietoni // multe as fi vrut sa-ti spun, / si despre gradini si vitrine, si despre aer si porti, / o sa-mi ingadui sa raman cat mai aproape de mainile tale, / doar dragostea ma face mai suplu si mai inalt / decat turla bisericii // suflete, nu mai e nici un rau de trecut, / in spate, euridice paseste sfioasa / prin orasul sugrumat de tevile de gaz-metan, / un alt infern se deschide in fata, / tot la fel de pierdut ca un soldat, prin transeele / sapate in spatiul ingust al memoriei, / autobuzul de linie, respirand ragusit, / ca astmaticii, opreste in statia fiecarei dorinte / pe care ti-ai pus-o // atat de alb as putea sa te-ndragesc / ca si mestecenii s-ar rusina, / dulce ca parfumul de levantica / iti infloreste zambetul, suflete, / sunt cateva ore, nu multe, de cand am invatat / ca aripile cresc totdeauna sub piele, / ca furunculii // in rest, e o stare de bine / la fel de senina ca ziua in care ti-ai aranjat parul / direct in vitrina unei cofetarii / abia trezite din somn

n fiecare zi de luni, ellen meister, o scriitoare obscura, / imi face semne direct din chioscul de ziare / are pentru mine un roman cu happy end, stie ca ma incanta scrierile siropoase / si ca, uneori, din cauza lor, chiar lacrimez afectat, oh, cata iubire, cata pasiune / pune aceasta ellen si cum o mai cheama in textele / ei atat de apreciate de critica de peste ocean, suflete // in vremea aceasta, la engliterra, in sankt petersburg, / baiatul din riazan, dupa o betie crunta, abia mai gaseste / tevile de care sa se spanzure / s-ar lasa atarnat chiar de propriile-i vene, / dar sunt prea fragile si abia daca mai au sange / cat sa poata scrie un ultim poem // suflete, un om negru, un om negru tot colinda parcurile orasului, si cazinourile, si vechile cafenele, / are o privire fixa, parca ar numara meteoritii cazuti de pe marte, / ii vede cu ajutorul unui aparat magic, inventat de japonezi, desigur, aparat numit imaginatie, / in rest, ar putea sa urle direct din gura fiecarui cos de gunoi / ca tot nu i se mai poate substitui tanarul acela care visa ca poate / vorbi cu lampadarele, intr-o limba pe care o stiu doar scoicile / si padurea // o salut, da, o salut pe ellen meister, uite cum ii spun: da, fa, atatea femei m-au iubit, / cam cate pacate poate aduna si poate ascunde in pumni un om normal, intr-o viata, / uite, mi-am tatuat numele lor direct pe meninge, / nu-mi mai ramane decat sa-mi gasesc si eu o galina benislavskaia mea / si s-o pun sa recite frumos // ce anume ar putea hrani un liliac alb si care s-ar putea scutura, sfios, / direct in iarba pitica si arsa de iulie, febrilul, / orasul a plans aseara, numai cu vocale, ca un mut, / chioschiul de ziare flutura din filele cu stirile de ultima ora dintr-un veac / care-ar putea, tot la fel de bine, sa se duca dracului, / azi o sa beau din sangele tau, serghei, o sa beau din sangele tau / pana cand voi capata un rictus care va face cainii sa latre-ndelung // femeie, trupul tau e o lumanare care se consuma intr-o liniste / la fel de alba ca rugile, / hai sa risipim aceasta clipa pana cand automobilele vor tipa si ele la fel de frenetic / precum alienatii // da, doamna, o s-o cumpar pe aceasta ellen meister, am auzit ca volumul e un bestseller, / alta recomandare nici nu-mi trebuie, / e suficient ca-mi spuneti dumneavoastra, / in rest, va spun, e posibil ca dimineata urmatoare / sa ma gaseasca tot la fel de ravasit ca un soldat care a aflat ca razboiul a fost doar / o aplicatie si ca rana pe care o poarta sub veston e doar un semn / ca n-a mai primit vesti de-acasa

o sa inverzesc, draga mea, / ca un guster, incepand de la picioare si gat / muguri imi vor plesni din varful degetelor, / iata-le cum orbecaie, descoperindu-te farama cu farama, / parc-ar purta un strat subtire de sare / aceasta zi / e la fel de alba ca un rictus // ar putea sa te mangaie degetele mele / care vad numai semafoare si stresini, / atat de incet ar putea sa te alinte / ca pana si sfintii ar lacrima suav / din harfe si rugi // imi e dor de tine ca de ziua in care ti-am spus ca prin fantani respira campia / si ca prin ele poti vedea direct pe lumea cealalta // ca de un oras care doarme pe burta imi e dor de tine, / o sa stau aici, pana cand noaptea va cerne alte vise / despre vitrine, lampadare si porti, / draga mea, numai inima, numai inima ar putea fi la fel de ingrijorata / precum garile in care nu opresc nici un tren // de la gene o sa inverzesc, / de la unghii, / apoi o sa-ti trimit vederi direct de pe strada mea / aici, lumea e atat de aburoasa caci e totdeauna o ceata la fel de subtire / ca sangele primenit si ca seva copacilor, cand e seceta / in rest, despre mine iti spun ca in aceasta ora / o sa invat ca memoria nu are remuscari si nu accepta retusuri // obosit ma intorc la tine / de parca am ratacit toata moartea, / obosit si verde iti vin, / o sa ma cuibaresc in bratele tale pana cand voi invata / ca dragostea e ca un colac de salvare / aruncat inecatilor // eu sunt cel care canta din ramuri, / sunt cel care-ti poate cuprinde surasul in palme si-l poate ascunde in buzunarul camasii, / verde sunt, verde sunt, draga mea, / numai tu, iata, atat de frumoasa / si la fel de enigmatica precum un alfabet / despre care nimeni nu mai stie nimic

cum a trecut ianuarie / ca un gand bun si la fel de dulce ca apa din fantanile noi / si-acum inteleptii cauta sa-i dezlege misterul, / draga mea, / cata vreme iti pot spune ca sarutul are alt gust / atunci cand, ca o iedera, bratele tale / se catara direct in memorie, / tot mai inalt, / pana cand depresiile din veac se risipesc // cu ochii scosi a trecut ianuarie / si, desi inca ninge, caci se scutura plopii, / inca te-astept de parca nu mai e loc decat de aer si aripi // in orasul acesta stingher / ca un calugar abia cazut in ispita / te astept, draga mea, cat sa cred ca zilele pot avea culori / mai pronuntate decat nisipul campiei, cand devine febril, / precum limbile ascetilor ce abia s-au hranit cu ghinde si jir // s-a asternut o liniste adanca / la fel ca-n scorburile din padurile vechi, / numai tu, respirand sacadat, / te ivesti atat de frumoasa / ca poti tulbura luciul ferestrei / suflete, uite cum stau si te privesc, fumand atat de preocupat / de parca ar urma sa ard pana la capat, pana la capat // asa a trecut ianuarie, in picioarele goale / si rusinandu-se la gandul ca pe-atunci / doar umbrele noastre faceau dragoste / cu ochii inchisi // acum, cand palma a invatat forma sanului, / pot spune ca fiecare duminica / e o zi dintr-o viata mai veche / stiuta doar de umbre, de neguri // draga mea, pana la tine o sa ma scutur de tot / ca florile de liliac dupa ce a batut grindina / e de ajuns sa pasesti cat sa cred / ca dimineata urmatoare poate fi la fel de calda / ca o imbratisare de bun-venit

in campie, caii totdeauna pasesc cu capul plecat, / impleticit pasesc de parca sunt stanjeniti de ciulini / draga mea, hai sa le cerem sa sa rada / cat sa se scuture ferestrele si apele din fantanile noi / aici e o tacere care ar putea fi purtata pe brate, precum miresele // in campie te astept, unde soarele e oval, ca ochii de vrajitoare / lumina coboara pe trepte, parca cernita, ca faina care se scutura din sacii de canepa, / alb se scutura lumina / ca fesele cu care ziua se-nfasoara la gura // cum iti fac semne, draga mea, la fel de frenetice ca alienarea / port in mine dorul cailor care au uitat sa alerge, / as putea tipa pana s-ar scutura noaptea, / de vise s-ar scutura, de vise si de intunericul care totdeauna isi gaseste un loc de refugiu // e ca o palma intinsa campia, / ca un obraz peste care lacrima si-a facut carare din riduri, / cred c-ai putea-o iubi cata vreme timpul, aici, e ca un plans de copil rasfatat / aici, orele au totdeauna ceva de povestit, au amintiri dintr-un razboi nevazut, / ti-ar putea spune si cate ceva despre / sarea care patrunde in crapaturile talpilor // aplecat pasesc caii, aplecat de parca aripile le-au crescut pe dinauntru, / ca o boala misterioasa , / in rest, te-as putea lasa sa descoperi orasul din buza fluviului, / uite-l cum doarme cu botul pe labe, / ca un caine de arie, / aici, la campie, blocurile-turn sunt fantanile prin care dumnezeu se uita direct in maruntaiele pamantului // vor veni alti cai, alergand printre lastarisuri si pajisti, / tampla orasului freamata ca inimile indragostitilor, pe banci, sub catalpe / in rest, cerul niciodata nu a fost mai aproape, / cat sa-l poti atinge cu palma daca te salti pe varfuri

Iubirea a venit o singura data. Desculta a venit si nu putea respira decat surasuri si aripi. Cand a venit `Ea`, cu `e` mare, nu s-a intamplat nimic spectaculos in restul lumii, in sensul ca o centrala atomica, de felul aceleia de la Cernobal, nu putea exploda de fiecare data cand aveam eu chef. Aldo Moro fusese ucis de foarte multa vreme, la fel si Che Guevara, iar Neil, Neil Armstrong de douazeci de ani se tot lauda c-a fost, vorba lui tata, in pula cu satelitu`! Dar tot atunci a prins sa vibreze si Rahmaninov, introvertit si seducator. Ezra Pound, mai putin fascist, credea ca amintirile sunt apanajul florilor din Orcus. Iar eu, mai lung, aburos, invatasem cum se prepara salata de fluturi.
Despre `Ea`, cu `e` mare, nu se poate spune absolut nimic. Dar nimic. E ca o tacere care freamata si se dilata. E ca o liniste care se autodevoreaza, dupa care face implozie. Nu canta la vioara. Canta direct din irisi, iar amiaza canta in acelasi timp cu irisii ei. Cafeniu canta amiaza. Cafeniu si inalt, precum ecourile din garile pustii, cand, in difuzoare, se anunta trecerea marfarului, spre o destinatie tot la fel de imprecisa precum diagnosticul psihiatrului. De-atunci a ramas mai putin aer si tot de-atunci au inceput sa zambeasca oglinzile, direct din reflexii.
Aia batrana a crezut ca-s bolnav, asa c-a-nceput sa-ntrebe, in stanga si-n dreapta, pe la doctori, sa vada ce se-ntampla cu puiul ei, care devenise, spunea ea, extrem de irascibil cateodata, sau extrem de bleg, de moale, de cele mai multe ori. Iesi, copile, din casa, sa te vaza soarele, ma tot boscorodea, ca faci hepatita! N-avea de unde sa stie ca orele aveau, pe-atunci, prostul obicei sa se dilate si sa ma faca sa urlu ca sirenele pentru pauza de pranz, cata vreme treceau extrem de greu, precum paraliticii pe zebra, cand e ora de varf.
O singura data a venit iubirea. Dupa care, normal, a plecat. Nu stiu de ce, caci si-acum caut sa gasesc un raspuns care sa-mi convina. Cum a plecat?! Ca si cand ar fi disparut dinozaurii, adica inca se mai pot face speculatii in acest sens. Ca si cand arat eu a om care are nevoie de speculatii si nu de certitudini! Tocmai de aceea e normal sa am mutra asta de vesnic vinovat, care greseste fundamental de-atatea ori si-n momente de maxima importanta. De ciuda, mi-am gasit un alt loc de munca, la o fabrica de zahar, unde trebuia sa am grija de doua butoane, unul pentru `pornit` si unul pentru `oprit`, la un utilaj care spala si evacua borhotul, cu ajutorul unei benzi transportoare, care-l arunca, dar nu mereu, intr-o remorca. A fost, fara discutie, o perioada extrem de dulce, precum savarinele date diabeticilor. Borhotul asta, adica resturile de sfecla nefolosite in procesul de productie, aveau obiceiul sa infunde o teava de evacuare, asa ca, deseori, coboram intr-o cuva de unde, cu o lopata, imi faceam de lucru, aruncand peste margini terciul acela alb-cafeniu, ca respiratia asmaticilor. La fabrica asta de zahar am aflat ca viata nu este asa cum se spune, adica melodioasa, gingasa, blanda, ci doar ca e o melasa – umeda, lipicioasa, care miroase a baliga si nu face doi bani.
Despre `Ea`, cu `e` mare, mai pot spune doar ca a lasat in urma o fierbinteala din cauza careia frunzele devin nevrotice. In rest, e doar o amintire despre saruturi si ploi, cand octombrie, pe strazi, incepe sa strige ragusit, ca un vanzator de burlane care n-a reusit sa se tocmeasca cu nimeni.

fara vise dormea orasul prabusit in rigole / si doar ferestrele mai sclipeau verde, cat un mugure abia plesnit / suflete, da-mi mana ta, imi ziceai, / e posibil sa te ratacesti printre atatea vitrine, lampadare si porti / abia te-am regasit ca pe un rid de care uitasem, / uite cum devine pregnant, aici, unde linia vietii curge tot mai sinuos, / ca sangele, ca sangele cand aerul nu mai poate sustine zborul // orasul acesta ar putea sa te perverteasca, suflete, / te-ai putea intuneca si noptile ti-ar deveni lichide si pline de insingurare / ca un castan care nu mai stie sa infloreasca, / dragul meu, nu-mi doresc decat sa-ti fie atat de bine cat sa poti sa te scuturi / de toata sarea care te-a facut atat de minunat si confuz // dormea orasul un somn de betiv, / ar fi vrut sa bolboroseasca din stresini / si din burlane ar fi vrut sa expectoreze orele pline de praf / eu, ca un soldat care a pierdut absolut toate razboaiele stiute si nestiute, / paseam pe asfaltul moale precum inima cand tresalta, / ah, ar fi putut fi o alta zi in care sa uit / ca doar dragostea e cea care confera echilibru si logica // precum o ilustrata veche parea acea clipa in care tu, dintr-un gest reflex, / mi-ai facut semne sa tac, / aici, dragul meu, ne iubim pe muteste, iar eu, febril, iti vorbeam din degete / si din fiecare fir de par alb pe care-l descopeream
de la o imbratisare la alta / tot ceea ce conteaza e doar sudoarea care se urca-n tavan / si se transforma in nori dulci si sarati / pana cand timpul se comprima si-ncepe sa tipe

Iarna mor iepurii, draga mea, iar strigatul lor se-aude pana la marginea gerului, lovindu-se de salcamii de pe lumea cealalta. Abia atunci campia, trasa la fata, se duce la culcare, luminata de-o felie de pepene galben, ca un opait a carui flacara abia daca reuseste sa desluseasca zgomotele si umbrele fanarelor.
Nici tipenie pe ulita care abia se ghiceste printre gardurile la fel de scunde ca prispele, peste care, de umezeala, au mucegait rogojinele si visele de peste an.
Doarme satul cu gura cascata, ca un batran pe care moartea l-a uitat direct in tabloul de familie, din odaia unde se tin lucrurile de zestre si sarbatorile. Doarme printre pleduri, printre lungi sine de cale ferata semanand cu sireturile ghetelor desperecheate.
In arie, in coltul dinspre liliac, a ramas doar lantul cainelui, cat sa pazeasca bucataria de vara, porumbarul vechi si pirostriile. In rest, e doar un gol subtire cat ridurile de la incheietura palmei, ca niste bratari. Doar tipatul locomotivei, in triajul vechi, desfunda zabrelele dintre ferestre.
E o liniste la fel de crocanta precum roscovele, cand orele devin posomorate ca un navetist care a scapat rata.
Dincolo de-acestea, in odaia scunda, unde gandurile mele au scorojit varul de pe pereti si unde miroase a lut vechi, ca-ntr-o fantana secata, pe godin fierbe laptele cu care o sa ademenesc sarpele casei.
Pe sub usa inchisa cu ivarul, doar indoiala se mai strecoara, alba si dulce, ca o coliva plina de zahar mancata direct din podul palmei.
Aici am ramas, draga mea, blajin ca un ied abia intarcat, cat sa urmaresc, prin fereatra ingusta, respiratia pandarilor, zambetul stirb al gardurilor, ulucile retezate de cuiburi parasite de berze si sperietorile la fel de nelinistite ca un ospiciu, in plina nevroza. E un camp bantuit de mirese fugite de-acasa, de impiegati dirijand vagoane in gari imaginare si de semne la fel de timide si de tainice precum sarutul fetelor tinere in oglinda.
Cand mor iepurii, prin geamul oval, inserarea se furiseaza cu un zgomot sec, ca si cand ai calca pe gheata subtire direct cu talpile goale visate de ologi.

E bine la orfelinat, asa spune mama. Orfelinatul asta e un fel de casa unde stau copiii fara parinti. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu inteleg de ce trebuie sa stau aici, ca doar avem parinti. Nici Mihaita nu stie. Mama tace alb, ca sarea cazuta pe jos si stransa cu matura in coltul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindca directoarea de-a colo ne-a cautat in cap si-a spus c-avem lindeni. Lindenii astia sunt niste gandacei, pe care-i faci de foame, si care ti se plimba prin par si te fac sa te scarpini pana-ti da sangele. Sa te duci sa-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urla catre o alta femeie, imbracata in alb: Auzi, fa, vezi sa n-aiba si scabie! Eu nu stiu ce-i aia scabie, o sa-l intreb pe tata, dupa ce vine de la puscarie, unde a ajuns fiindca a furat porumb de fiert. Asa a spus la judecator, ca a furat porumb de fiert fiindca vroia sa ne dea noua sa mancam, ca ne era pofta. A stiut judecatorul ce-a stiut! Noi n-aveam pofta de porumb de fiert. Noua ne era pofta de inghetata. Toata vara aia, la alimentara, dintr-o bazaitoare, asa-i spuneam noi acelei masini care avea doua manete, una pentru inghetata de vanilie si una pentru inghetata de ciocolata, un nene a vandut inghetata la toti copiii din cartier. Eu n-am mancat. Nu stiu ce s-a intamplat, dar atunci n-a mai murit nimeni. Asa ca n-am avut de unde sa fac rost de bani, macar un leu, cat sa-mi iau o inghetata. Nenea de la inghetata te si intreba de care vrei. Iar eu stiam raspunsul din memorie, atat eram de destept! Combinata, nene, combinata! Adica si de vanilie, dar si de ciocolata. D-aia spun ca tata a mintit cand a ajuns in fata judecatorului. Acolo, mama a plans. S-a rugat de omul ala imbracat in negru, ca un dricar, sa-l lase pe tata acasa, ca nu poate sa ne tina singura si ca-i bolnava. Da, ca e bolnava rau. Apoi procurorul a spus ca tata merita sa stea la puscarie ca, oricum, nu are grija de noi, adica de mine si de Mihaita, ca e un betiv si ca are o tiitoare. Tiitoarea asta e o alta femeie, dar careia mama ii spune curva. Iar ai dormit la curva, betivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tai, il tot cicalea mama. Tata spunea ca-l agaseaza cu gura aia a ei. O sa ajungi vai de capul tau, iar el ii spunea sa nu mai cobeasca. Acum, tata trebuie sa stea doi ani la puscarie. Iar doi ani inseamna mult, doua ierni si doua veri, adica patru vacante. Vecina de langa noi, moldoveanca, a incercat s-o linisteasca pe mama. Ii spunea ca si puscaria a fost construita de oameni, tot pentru oameni. Insa mama se tot tanguia, ca nu poate face fata la doi copii si ca o sa ajunga la balamuc cu atatea necazuri. Dupa care ofta adanc. Uite, nu mai am nici sapun in casa. Cu ce sa-i spal? Si ne spala cu lesie, adusa de la tusa de la tara.
Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasa fara par. Aparatul asta are o lama, iti este trecuta prin par si, gata, ramai fara el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere si mai tare pe mama. O vede ca-i plansa. Si Mihaita plange. E randul lui sa fie tuns zero, adica sa ramana fara par. In frizerie, miroase frumos: a lavanda, cu care-si da si tata, dupa ce se barbiereste. Asta o face duminica dimineata, cand ma trimite pe mine sa-i cumpar doua sticle de vin de masa, dar de masa, da?, si-o lama de ras, de la tutungerie, unde vinde Schiopul, asa-i zice tot cartierul, fiindca n-are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul asta e un loc unde se aduna capitalistii care nu vor ca noi sa locuim la bloc si de la care primim banane, de la ei de la fabrica. Acolo, Schiopul, adica vanzatorul de la tutungerie, s-a batut cu ei. Cica le striga: De ce vreti sa furati copiii, ma, futu-va-n gura de capitalisti! Frizerul o intreaba pe mama daca vrea sa ne frece si cu gaz in cap. Mama se-nrosesete si-i face semn doar din ochi. Eu stau pe vine si ma joc cu parul lui Mihaita, care a fost tuns de frizer. Parul lui Mihaita e galben si e moale, parca e o blana de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare si este alergat de vanatori, care vor sa-l impuste. Cateodata, cand ii este foarte frica, iepurele incepe sa tipe. Iar tipatul lui sparge ferestrele de la oras, dupa care se rostogoleste si sa scufunda in fluviu. Strigatele inecate ale iepurilor e ca o liniste care te face sa plangi direct din varful degetelor.

De parca ar astepta cuminti, la semafor, manechinele din vitrina galanteriei din colt, atat imi este dor de tine, galben si si dulce, ca pojghita laptelui lasat sa se prinda.
Da, au iesit pe strazi manechinele din galanterie, doar busturi si tricouri mulate, doar picioare, acoperite cu ciorapi subtiri, de matase, cat sa umple strada cu un aer cald si vibrand ca fluturii in jurul neoanelor care tipa prelung si alb, ca un perete plin de condens.
E un oras in care noaptea coboara precum obloanele metalice, ruginit si zgomotos, cat sa faca sa tresalte rigolele si sala de asteptare a autogarii, acolo unde astept si fumez direct din varful unghiilor si de unde autobuze, neaparat albastre, freamata de plecare, nelinistit si imprevizibil, ca inima, ca inima.
Pe fire de iedera coboara noaptea, cand mie imi este dor de tine, draga mea, ca de un aer sarat si strecurat pe sub tocul ferestrei, cat sa fluture muscatele si perdelele, abia perceptibil, ca un ornic lovit de un atac cerebral.
Printre stalpi – doar pungi ciufulite, ca semne ale acestei inserari, purtate de tusea tevilor de esapament si alergand precum orbii, dintr-un perete in alt perete, printre geamurile cu luminile trase si direct printre adolescenti cuprinsi de acnee si febra.
O sa-ti las in fiecare cutie postala cateva randuri la care, sa stii, nu astept raspuns, cata vreme doar taxiurile, inghesuite si contorsionate, mai fac dragoste, incet si tandru, chiar in mijlocul intersectiei, unde semaforul tipa rosu, ca asfintiturile, dupa furtuna.
Ce loc grozav sa te tulburi este acest oras care urla din usile totdeauna inchise si la care nu bate nimeni! Doar fire purtand mesaje-instant si tevile galbene, de gaz-metan, rasucite si stinghere precum sireturile desperecheate, spanzurand aerul, doar semne lasate cu unghiile, de navetisti, pe zidurile blocurilor noi. E un loc in care teama se furiseaza direct in buzunare, in sertare, in cestile de cafea, agil si tacut, dupa care-ti da dependenta, ca un narcotic.
Draga mea, uite, iti spun ca e posibil ca aceasta zi sa moara de teama si de singuratate, precum prigoriile prinse de ger. In rest, in acest spatiu ingust si necunoscut, alarmele se-aud pana in usa spitalului de urgenta unde, pe targa, asteapta sa fie preluat conturul de creta al acestei inserari care a fost lovita accidental, direct pe trecerea de pietoni, de camionul de pepeni.

E cald in autobuz, ca-ntr-un salon de nou-nascuti prematur. E cald si ma simt cat se poate de bine. In buzunar, la pantaloni, pipai cele doua bancnote luate pe ceasul meu electronic, achizitionat in urma cu doua luni, de la un brunet, chiar pe strada mare, unde functioneaza un talcioc si de unde poti cumpara spite de bicicleta, maturi, anvelope, barci pneumatice, bigudiuri, bocanci ortopedici si guma de mestecat. N-am avut alta solutie si nici nu vedeam alta posibilitate, in aceasta zi care tot casca de-i trosnesc falcile, sa fac rost de bani. M-am tocmit cu soferul de autobuz cateva minute, incercand sa-l conving ca e o scula cu care poti da pe spate pe oricine, mai ales pe femeile care lucreaza la confectia. Scrie pe el `Seiko` si `Made in Japan`, asa ca astea sunt argumente mai mult decat suficiente cat sa-l determine sa ma ia, gratuit, in autobuz, dar si sa-mi ramana un rest cat sa-mi pot lua, la coborare, un pachet de tigari cu filtru. D-aia, va spuneam, ma simt asa bine.
La redactia aia de intepeniti, unde am lucrat la rubrica de cultura vreo doua saptamani, n-a fost chip sa-mi iau lichidarea. Redactorul-sef, cu o mutra de mancator de mici, mi-a spus sec si acru: Nu, nu se poate azi, vino si tu saptamana viitoare. Apoi mi-a explicat, fara nici un chef, de parca-l plictisea mutra mea pe care se citea disperarea, ca e contabila bolnava sau gravida, n-am inteles prea bine, dar nici nu mai avea importanta. Stiam ca tot eu sunt cel vinovat, cata vreme am vrut s-o fac pe desteptul si sa-l umilesc punandu-l sa-i corecteze textele lui Neruda. I-am scuipat si eu printre dinti, asta ca sa nu-i raman dator: Nu-i asa ca tu poti canta sonate direct din flautul burlanelor?, dar n-am mai asteptat raspunsul, am tras repede usa dupa mine, dar nu suficient de iute cat sa nu-i aud ragaitul: Futu-te-n gura de maimutoi!
D-aia va spun: avea dreptate aia batrana! Ma tot pisa sa fiu ascultator si sa-mi vad de treaba mea. Sa fiu serios si sa-mi gasesc un loc de munca stabil. Asta ar fi insemnat, apoi, ca sunt apt sa-mi gasesc si-o nevasta. Daca si ea ar fi avut un loc de munca stabil, se putea spune ca suntem doi oameni responsabili si care pot face, invariabil, copii. Iar eu tocmai asta nu intelegeam: care e treaba mea?! Fiule, astampara-te, ca-ti trece vremea! Asculta si tu de cei mari si fa ce-ti spun ei! Opinia mea, in schimb, era ca `aia mari`, in general, nu faceau mare lucru, in afara de umbra, dar si aia fara vreo utilitate anume, cata vreme era orizontala, din cauza burtii. Dar nu-i spuneam toate acestea, caci nu ar fi insemnat decat s-o supar, iar argumentele ei sunt de necontestat in raport cu cele ale mele: ar fi plans, usor, in broboada, cat sa ma scoata din sarite si sa ma faca, normal, normal, nooormaaal, sa ma simt tot eu culpabil!
Acum, aici, e cald si e bine. Langa mine, sforaind usor, cu capul rezemat de geam, mirosind a rachiu de fructe, un navetist doarme dus. Viseaza oglinzi care zambesc din reflexii, precum ochii femeilor tinere. Soferul e si el fericit: cand si cand, priveste mandru la mana stanga, spre ceasul al carui cadran poate fi luminat daca apesi unul din cele patru butoane de pe margine. Mai in spate, rumena, o alta femeie alapteaza. Copilul mai mult molfaie. Din difuzor, se anunta ca, la Calafat, Dunarea scade 8 centimetri, iar soferul, cu un gest mecanic, apasa pe un buton, situat pe bordul autobuzului, iar din boxe incepe sa rasune hitul acelei veri, din cauza caruia nu m-am putut odihni azi-noapte: Pe la 16 ani, Cenusareaso, / Incepusi sa-ti faci dusmani.
Da, e bine, e cum nu se poate mai bine. Batranica, venita de la oras, unde a targuit prescuri si ulei de floarea-soarelui, priveste pe geam aerul care sta spanzurat intre stilpii de inalta tensiune. Drumul serpuieste ca un betiv care a uitat drumul catre casa. Abia cand cobor ii fac semn Sylviei ca a facut bine cand s-a decis sa intre cu capul in cuptorul de la aragaz.

Avea dreptate mama cand spunea ca este bine la orfelinat. Mihaita, fratele meu, sta tot aici, dar intr-o alta cladire, pentru aia mici. Sunt tuns la chelie si seman cu un pui de vrabie, adica tremur din tot corpul si-mi este foame tot timpul. Dar e bine! Seara, ne adunam in camera de studiu care, in acelasi timp, e si camera de joaca, si ne uitam la videoproiector, impreuna cu Doamna. E ca la cinema, numai ca nu cumpara nimeni bilet. Doamnea e cea care ne explica imaginile colorate, la care nu ne saturam sa privim, desi le-am vazut si aseara, si-n fiecare seara, si-o sa le vedem si in seara care o sa vina maine. Pe un ecran, sunt nste copii care au plecat la pescuit. Au o barca rosie, ca gingiile, dupa ce ai mancat mamaliga fierbinte. Sau ca miezul de pepene. Eu sunt cel care conduce barca! Se duc sa prinda peste, dar pe mare, unde sunt valuri uriase, cat un bloc, dar si balene. Eu n-am prins balene, ci doar guvizi bulbucati si de culoarea nisipului, pe malul privalului. Copiii prind un peste-spada, care e un fel de rechin, deci are dinti de metal, ca fierastraul cu care bunicul a taiat salcamul din curte, dupa ce a murit bunica. Pestele asta, insa, in loc de nas are o tepusa lunga de o suta de metri. Daca te impunge cu ea, mori si te iau dropiile pe lumea cealalta, pe unde alearga ele, cand bate vantul. Iar noua ne este frica de dropii! Asa ca tipam. Noroc cu mine, care stiu ce trebuie facut: scot din buzunar un balon galben, ca o basica de porc, si-l umflu cat ma tin puterile. Pestele-spada, care e prost de bubuie, vine cu tepusa si sparge balonul, care pocneste, iar el se sperie si fuge. Gata, am scapat!
Apoi ne jucam fel de fel de jocuri. Ciuciu, ca e aici un baiat caruia noi asa ii spunem, desi pe el il cheama Toader Anton, e cel care stie cum se fac copiii cu adevarat. El mai are cinci frati, care sunt si ei la orfelinat, dar nu aici, ci la altul. Noi credem ca el a fost si la scoala de corectie. E mai destept ca noi: cand vorbeste, isi tine mainile in buzunarele de la pantaloni si, inainte sa raspunda, isi acopera o nara cu un deget si-si sufla nasul. Stie si sa scuipe printre dinti! E mereu pedepsit de Doamna, fiindca vorbeste prostii. Spune ca copiii se fac simplu: Pula-n pizda, fraierilor! Iar noi radem de ne prapadim. Parintii lui sunt acasa la el. Despre ei spune asa: Le fut mortii-n cur, ca ei stau si se fute si pe mine ma tine la orfelinat! E cel mai curajos dintre noi. Cand o sa fie mare, spune c-o sa se faca aviator si nu bulangiu, ca ta-su. Un bulangiu, ne-a spus el, e un bulangiu. Atat! Eu stiam ca trebuie sa te saruti frantuzeste, ca sa faci copii. La fel ca tiganii, cu limba, bleah! Insa Ciuciu ne arata cum: merge si da din cur, ca Petrica-Nebunul, omul ala de care radeam cu Cristi, vecinul meu de la patru.
Apoi mai e si Ancuta. Ea nici nu mananca si plange din orice. Parintii ei, asa ne spune, au divortat. Si-au impartit toate mobilele: televizorul, frigiderul Fram, paturile, cratitele si papusile ei. Pe ea n-au avut cum s-o-mparta, asa ca a ajuns aici. Mie imi place de Ancuta! I-am si spus ca vreau sa fie nevasta mea. Ea sau Irina, nu m-am hotarat inca. Mai fug pe la bucatarie, cand nu este ingrijitoarea atenta si sta si bea cafea si fumeaza, si fur biscuiti. Sunt ascunsi bine, intr-un dulap care are niste urechi pe care e pus un lacat. Dar lacatul nu e incuiat, mi-am dat eu seama, e pus numai de forma. Asa ca ma strecor acolo si sterpelesc biscuiti, vreo doi-trei, sa nu se prinda careva ca lipsesc din ei. Daca esti prins la furat, esti pedepsit: nu mai ai voie sa vii la masa doua zile si doua nopti, adica o saptamana. Si poti sa mori de foame! Sunt mai multe feluri de-a muri. Mai poti muri si de sete. Sau de cancer. Cancerul asta este o boala pe care o au capitalistii. Cand se imbolnavesc de cancer, iar ei se imbolnavesc foarte des de boala asta, vin si rapesc copiii de la noi de la bloc. Le iau organele, inima, rinichii, ficatul si plamanii, ca sa fie din nou tineri si sa traiasca o suta de ani. Daca un capitalist isi pune o inima de copil de la noi din bloc, nu numai ca devine mai tanar, dar incepe sa-i placa si roscovele. Iar roscovele sunt foarte bune! Au coaja tare, ca miezul de paine, iar inauntru se gaseste o pasta dulceaga, ca marmelada.
La orfelinat mai e si Razgaiata. Asa ii spunem noi, Razgaiata. Daca Ancuta inca nu mi-a spus daca vrea sa fie sau nu nevasta mea, Razgaiata se tine scai de mine. Eu sunt nevasta ta, m-auzi, nemernicule?, tot striga dupa mine. Apoi isi tuguie buzele si ma intreaba: Ma iumbesti? Daca nu imi spui ca ma iumbesti, iau somnifere si ma sinucid, nenorocitule. Iar eu nu vreau sa se sinucida, asa ca-i spun in sila: Da, fa, te iumbesc. Dar tot nu scap, pentru ca trebuie sa-i spun si cat de mult o iumbesc, iar la intrebarea asta nu stiu ce sa-i raspund. Ma scarpin in cap: Te iumbesc cat sinele de cale ferata, adica de-aici si pana pe lumea cealalta.

Un sfert de veac l-am uitat pe Grigore Hagiu. Mi-l inchipuiam un personaj mic, negricios, nevrotic, precum Bacovia. E drept, nici acum nu stiu cum a aratat in viata lui pamanteana, dar mie imi convine imaginea asta pe care mi-am construit-o despre el. Ma gandeam ca, mai tarziu, o sa-i seman. C-o sa port o palarie cu borurile mari. C-o sa ma plimb printr-un Bucuresti prafuit, cautand padurile care arata totdeauna nordul. Sau fumul mortilor, ca si el face acelasi lucru. `Ei`, cu `e` mare, i-am facut cunostinta cu acesta, ca o recompensa ca m-a ajutat sa-l inteleg pe Rahmaninov, in perioada cand acesta era obsedat de propriile-i trairi. I-am spus: Uite, il iubesc mai mult pe Hagiu. E de varsta cu tata, dar am invatat mai multe de la el, desi nu l-am vazut niciodata. Apoi ii vorbeam in soapta, in vreme ce ea avea aerul vag ca ma-ntelege, despre stilizarea sonetului, la modernisti.
Pe-atunci, strazile aveau aripi si fluturau alb, direct din trecerile de pietoni si din cearceafurile puse la uscat pe culmile din balcoane. Iar vitrinele erau niste ochi cu care orasul ne privea uimit, ca un orb care nu-ntelege ce-i aia lumina. Era si mai mult spatiu, iar saruturile aveau gust de scortisoara cu nuci.
Desigur, Hagiu era nascut printr-un orasel din Moldova, insa-i asociam imaginea cu aglomeratia urbana din Bucuresti, mai ales ca stiam ca acolo avea sa moara, intr-o iarna la fel de bolnava ca veacul, cand te simti coplesit de griji, singuratate si teama. Nu stiu daca ma asculta fiindca informatiile detinute de mine erau esentiale pentru stabilirea unor viitoare raporturi maritale, mai ales ca ne gandeam ca e mai mult decat firesc sa fim impreuna si peste 5 ani, sau 10, sau 100, era ceva unanim-acceptat, dar cred ca-i facea placere, mai ales cand declamam ca parintii nu ne pot da ca dar de sfarsit decat privelistea mortii lor. Si ne cutremuram impreuna, tulburati de aceasta posibilitate implacabila.
Printre frunzisuri, ploi repezi si ore scorojite de-asteptare, Grigore Hagiu rasuna grav, ca o vecernie: Putina liniste, / Putina reculegere, / Pana la temelie, / Pana la stergere, in timp ce liliacul tot se caznea sa erupa din muguri in primavara aceea in care un Dumnezeu alienat amestecase, de-a valma, culorile, in contraste stranii, precum tipatul asfintitului, cand lumina devine tot mai putina si-ncepe sa crape precum o tencuiala veche.
Un sfert de veac l-am uitat. Nici nu l-am mai atins si nici nu am mai vrut sa ma gandesc la el. Grigore Hagiu n-a facut niciodata piata, sa cumpere ceapa verde si cartofi, cata vreme cauta frunzele uscate, care se scuturau in toamna, cat sa-i incizeze gatul cat mai profund. Vorba lui: pana la stergere.
Despre `Ea`, cu `e` mare, mai trebuie spus ca si-a dat pe tot corpul cu o crema protectoare, care s-o fereasca de frig, de veghe, de tipete si de rautatea tuturor celorlalti oameni, cand povestile lor incep sa curga soioase pe strada, ca apele din rigole, dupa furtuna.

Ca florile facute de ger este privirea ta ce musca din luciul ferestrei, ca si cand de ani s-ar scutura, direct de la picioare, paduricea de salcami, triajul vechi si coliba parasita pana si de pandar.
Pe acest camp de ace alearga, frenetic si alb, doar sperietori, inalte si ciufulite precum aracii, cand se scutura bruma, iar tipatul lor se reflecta in oglinda de deasupra opaitului care fumega peste stergar si peste calendarul bisericesc.
De dor, iti spun, de dor imi vor crapa buzele, unghiile si talpile, la fel cum se scorojesc peretii din tule, cand vantul incepe sa capete vigoare si sa fluiere din stresini si stuf.
Poate nici n-auzi. Poate nici nu vezi cum aceasta carare se impleticeste-n asteptarea ta, precum limbile ceasului, cand orele curg ravasite precum nucii, cand lacrimeaza direct din jordii si corbi. Nevermore, draga mea, nevermore, acesta e cuvantul pe care gerul il deseneaza pe geamul luminat oval, cand respira campia doar din fantanile cu cumpana si din cimitirele luminate, precum odaile bune, doar de candele.
In rest, aceasta apa cu chipuri, care este asteptarea ta, ascunde un strigat peste care, ca pe galeata cu laptele curs din ugerul sticlos al iernii, am pus un tocatorul de lemn, cat sa nu poata patrunde praful acestei dimineti.
Incarcat sunt de nesomnul acestei zile care vine doar cu trenurile de marfa, incet si imprecis, pe linii secundare unde, ravasita de emotie, asteapta acesta ora – plina de neliniste, cand sinuciderea nu mai este o optiune, ci o necesitate.
Direct in causul palmei, aici te-am ascuns, cat mai aproape de linia sangelui, ca pe un aer vechi ce lumineaza, discret, asteptarea.
Draga mea, nu mai e loc decat de fanare si porti, de sarete si uliti, cand turla bisericii e locul de unde clopotarul, dupa ce a fost acoperit de porumbei, s-a apucat sa haladuiasca pe strazi, umbra lui anuntand ca ziua aceasta e tot o umbra, dar a celei de ieri.
Atat mai e de facut: trebuie maturat albul peretilor cu privirea, pana cand se va naste o liniste noua si tot la fel de inalta precum strigatul acestei ore aplatizate si cu venele sectionate de locomotiva cu aburi.

Iti amintesti? Strada curgea intre doua maluri de vitrine ovale si incarcate de suspiciune si de unde, aproape mirate, manechinele ne faceau semne frenetice din maini, de parca urmau sa ramana fara surasuri si aripi.
Da, strada aceea sforaia din toate tevile de esapament, parand un frizer astmatic atipit imediat dupa pauza de pranz, in mijlocul scuarului, care era mai degraba o limba verde de guster calcat de autobuzul de linie.
A iod mirosea strada-ceea, a iod si-a cerneala tipografica scursa din ziarele de la toneta din colt, care flutura, in vantul scund si fierbinte, din reviste, precum batistele, la despartire.
Pe strada aceea, casele erau mai inalte din ferestre si mai ragusite din usi, ca majordomnii, si erau tencuite si unite unele de altele, cu iedera. Cu iedera si cu vise pline de ravasire, ca indragostitii.
Avea un umar aparte strada aceea, ceva mai alb si mai inalt decat celalalt, ca si cand in picioare ar fi avut incaltari desperecheate, cu tocuri de marimi diferite. Asa ca parea ca merge si plange impleticit, precum sperietorile lovite de insolatie sau direct de masina salvarii.
Pe strada aceea, iti amintesti?, merii infloreau in septembrie, dupa care incepeau sa se imbratiseze din ramuri si sa se sarute, in tihna, direct din scorburile pe care eu le confundam cu cutiile postale si unde-ti lasam mesaje alarmiste, de parca fara tine ar fi urmat sa vina sfarsitul lumii.
Era tare frumoasa strada-ceea si plina de nisip ca o scoica de rau si care suradea, cu gura pana la urechi, din garduri si din trecerile de pietoni.
Nu avea orizont si nici margini, exact ca o dragoste care abia se-nfiripa si ca o liniste noua crescuta in maci si direct in cuptorul de paine.
Era ca o carare adanca pe care, de cate ori paseam pe ea, mi se facea un dor de tine atat de cumplit ca nu puteam sta altfel decat chircit si intunecat, ca un nuc fraged dupa ce a fost batut de jordiile copiilor de la marginea cartierului.
In rest, multimea pestrita cobora si urca tot timpul de-a lungul ei, intr-un convoi nesfarsit, ca si cand orasul urma sa moara a doua zi. Numai manechinele suradeau a lehamite si cu subinteles. Iar eu n-am inteles nicodata de ce.

(Ar putea tipa acest oras direct din depresii, precum salcamii cand sunt acoperiti de intunecare si teama, cand seara se coboara direct de pe funii, fluturand rece si fals, ca rufele puse la uscat, dupa ce au fost clatite cu hipoclorit.
Aici sunt, aici, gandindu-ma ca strazile mai au puterea sa urle precum nalucile cand sunt speriate si planse).
Iar asta nu e viata! Si, indubitabil, de cate ori nu am tigari, cand nimeresc zile pline de zer, care nu prevestesc nimic bun, imi amintesc ca am ratat cate o sansa capitala in a ma capatui. Iar asta este o astfel de zi, moale si lipicioasa precum alvita, in iulie, cand caldura devine lichida, verde si plina de misticism, ca-n saloanele de terapie intensiva, unde sufletele se adapa din fantanile de pe lumea cealalta.
Dar e bine, imi spun, e bine! Sunt amicul Sylviei Plath, imi place sa cant la trompeta, iar cu tine ma trezesc numai strivita-ntre gene, cand mersul meu, de-a lungul strazii principale, din acest oras cu mintile ratacite si cu ochii sariti din orbite, precum cei ai gusterilor calcati de masina de paine, e doar o larga respiratie a campiei, dupa ce mor salcamii. E un oras unde, la semafoare, opresc numai dropiile, dupa reguli tot la fel de precise ca un ornic lovit de dementa. Apar de niciunde, cu o viteza ametitoare, involburate si pline de praf, ca o sambata, iar scrasnetul franelor puse de ele, la trecerea de pietoni, fac sa tresara sperietorile, deja alienate.
Intr-o astfel de zi a murit tata. Inainte de asta, s-a dus pana la magazinul din colt, care e amplasat intr-o baraca metalica si, dupa ce si-a cumparat un pachet de Carpati cu filtru, neaparat cu filtru, si-a aprins o tigara din care a tras ca si cand n-ar mai fi fumat de zile bune sau ca si cand ar fi stiut ca este ultima. Au fost diferite variante ale mortii lui. Nevasta-sa, mai precis curva, cum o numea aia batrana, a spus ca s-a prabusit ca un sac de cartofi, chiar pe trotuar. Mihaita, fratele meu, spune ca a simtit c-o sa moara, caci nu se mai daduse jos din pat de zile intregi, iar in acea dimineata, dupa ce a stat si-a privit in coltul intunecat al casei, unde sunt icoanele, s-a apucat sa bolboroseasca, sa insire vorbe fara rost, apoi a iesit in fata blocului, dupa care s-a luat la cearta cu femeia de serviciu: E prea multa mizerie, fa, e prea multa mizerie! Iar femeia de serviciu, normal, n-a putut nici ea sa-si tina gura. Asa ca i-a aruncat o privire incarcata de ura, scuipandu-i printre dinti: Du-te-n casa, bosorogule! Iar tata n-a ascultat-o. La primul stalp, s-a aplecat sa-si incheie siretul de la ghete, apoi a constatat ca a iesit descult si ca-i vara, fapt care l-a bucurat nespus. Praful acelei zile era cleios ca un sarut. Atunci a fost ultima oara cand tata s-a sarutat direct cu praful din mijlocul strazii, dupa care, multumit, s-a dus, in sfarsit, la dugheana din colt.
Vanzatoarea s-a alarmat ulterior, cand l-a vazut prabusit in mijlocul stazii. Intamplarea asta extraordinara avea s-o urmareasca tot restul zilei, asa ca a povestit-o oricui a fost dispus s-o asculte. A venit in pijamale, fato, neras, cu privirile ratacite, si mi-a zis saru-mana! Apoi mi-a cerut un pachet de tigari! Dupa care a murit.
Desigur, eu nu cred nimic din toate astea. Ziua aceea, care m-a gasit tot la fel de buimac ca un rau ravasit de ploi repezi, a venit ca un mucegai, adica pe nesimtite, dupa care s-a apucat sa tuseasca din ore, dar asta pana la amiaza cand, in sfarsit, tata apucase sa moara. In urma lui, a ramas o masca de guma pe care, ulterior, niste copii, in gluma, s-au apucat s-o ia la suturi, ca pe-o minge de fotbal.
Si, din acea zi, iepurii au inceput sa tipe de frica.

He! Ar fi fost bine, ar fi fost extraordinar de bine daca as fi avut un rest de tigara, cat sa simt fumul de tutun inundandu-mi traheea si, ulterior, plamanii. Lipsa tigarii ma face nu numai irascibil, ci si sa par sifonat, ca un soson folosit indelung. D-aia spun: mare dreptate avea aia batrana! Acum, daca as fi fost ascultator, eram si eu un om asezat, cu nevasta, copii, serviciu cu leafa fixa si debara garnisita cu carnati de casa, cu dovleci-placintari, cu zacusca si gemuri. Si tot la fel de adevarat este ca mi-ar fi placut sa am nu neaparat muraturi, cat copii, cat mai multi, pe care sa-i pun sa recite din Borges, sa para mai inteligenti decat ai altora, hay tanta soledad en ese oro, apoi, brusc, sa-i pun sa-mi redea si traducera in romaneste, in varianta lui Novaceanu, ca asta are vocatie hispanista, asa ca as fi ascultat un cor intreg de voci tot la fel de catifelate precum frunzele de laptuca, declamand: Este atata singuratate in acest aur. / Luna din aceasta seara nu este cea vazuta de primul om. Ceea ce e mai mult decat just!
Dar, iata-ma calcand moale pe luciul asfaltului, ca si cand as merge pe ape, fara o tinta anume cata vreme o inmormantare nu este neaparat un reper si nici nu-mi poate aduce un venit astfel incat sa-mi pot incheia socotelile din aceasta zi cu burta plina. De altfel, am si uitat cand am mancat ultima oara, dar si varsta este una la care acest fapt este doar un amanunt, iar siguranta timida pe care-o afisez rezida din faptul ca am in buzunar, la blugii prespalati, adusi, cu atata truda, din Turcia, de oamenii cu initiativa, doua hartii cu care as putea oricand achizitiona nicotina care-mi lipseste din organism si care ma face sa gandesc cu incetinitorul, de parca as avea in fata o rola dintr-un film vechi care se desfasoara greoi, ca si cand ar fi expusa manual, de catre un ciung.
Dar ma simt bine, atata vreme cat nu eu, ci un altul, asemenea mie, ca-ntr-o oglinda, se prelinge pe langa zidurile acestei zile care urla din gura stirba, din acest motiv putandu-i-se vedea amigdalele, deja inflamate, ca un cer aprins de febra si rotund, rotund, asteptand sa fete un amurg tot la fel involburat precum inima, precum inima. (Cand saruturile nu pot fi ascunse decat in scorburile salamilor, intreaga campie ia foc direct de la rotile saretelor care se strecoara printre gradini intr-o goana atat de navalnica, atat de intinsa ca luciul potcoavelor devine un reper pentru trenurile de marfa din triajul vechi. E un timp cand bostanariile explodeaza cu un zgomot sec, din sperietori si din coliba pandarului, cata vreme drumul catre tine e presarat cu ape peste care orasul se scutura incepand de la ferestre si stresini. Numai tu, numai tu si acest timp alienat care, Doamne, nu se mai termina!).
As fi avut, iata, acum o casa plina de copii, atata timp cat cei din neamul meu sunt buni de samanta, nevasta care sa impleteasca, in nestire, sosete, ilice, fulare, in timp ce mesteca in ciorba, dar si o debara plina de magiun de prune, care ar fi dat o alta dimensiune, o alta consistenta existentei mele, si-asa lipsita de suport, cata vreme se desfasoara intre doua adevaruri schioape, cand realitatea din luciul vitrinelor insirate la strada mare e cu totul alta decat cea care incape intre acesti pereti la fel de albi precum frica si care nu se pot exprima decat prin semne, unele obscene, dupa care, fara motiv, se-apuca sa tipe. Iar tipatul peretilor din aceasta camera, in care aerul e totdeauna greu si umed, ca o batista, se aseamana cu o branula prin care, direct in vene, ti se strecoara fasii intregi dintr-o posibilitate infaptuita plina de cinism precum un adolescent de cosuri si de vise erotice si cum sunt turlele bisericilor impovarate de regrete si de cuiburi de pasari cu timpanele sparte de dangate repetate de clopot, in timpul maslului.

E bine la tusa de la tara. Sta la marginea satului, pe unde serpuieste un drum sarat si alb, ca un brutar, care duce spre gradini si, ceva mai in lateral, la cimitir, unde e ingropata bunica. Drumul este strajuit de un canal de irigatii, adanc de o suta de metri, si unde se pot pescui carasei aurii si alti pesti care-ti indeplinesc trei dorinte. Eu n-am prins niciodata un astfel de peste.
In arie, matusa trancaneste cu mama, langa pirostrii, peste care sta un ceaun, unde fierbe o mana de apa amestecata c-o lingura de malai. Terciul miroase tare frumos. A lut ars miroase. Si-a vant.
Daca vantul ar avea picioare, ar fi ca o sperietoare imbracata in haine de mireasa si care ar alerga pe camp, tipand precum locomotiva cu aburi, cand intra in triaj, unde sinele de cale ferata se-amesteca precum venele, cand ti se apleaca. Dar vantul nu are picioare, caci altfel ar fi nevoit sa alerge cu talpile goale si s-ar intepa in ciulini. Ar sangera vantul si campia ar deveni rosie, ca o san de femeie tanara, cand alapteaza. Asa ca vantul are doar aripi si, cu ajutorul lor, muta norii si deseneaza pe cer forme ciudate de ingeri, fluturi si flori. Bunica vedea, insa, numai ingerii desenati de nori, dupa ce erau miscati de vant, pe cer. Spunea ca sunt foarte multi si ca, atunci cand ploua, de fapt plang ingerii. Dar nu stia sa-mi spuna de ce. S-a-nrait lumea, baiete, s-a-nrait lumea…
Daca ar mai fi trait bunica, ar vedea si-acum fetele schimonosite de lacrimi ale norilor. Acum sunt albi si pufosi, precum vata de zahar, si se plimba cu o trasura trasa de dropii. Dropiile sunt cele care aduc norii de-a lungul campiei, dupa care-i ascund printre tule, in gropile sapate de iepuri, printre maracinisuri. Cand se usuca fata campiei, inseamna fie ca dropiile au plecat, fie ca iepurii tin ferecati norii, in vizuinile alea ale lor care se intind pe sub pamant direct pana pe lumea cealalta. Cand si cand, la raspantii, norii tasnesc la suprafata, sub forma de fantani cu apa salcie si de care niciodata nu te saturi. Nici campul nu se satura. Atunci cand apa nu mai poate fi tinuta de iepuri, aceasta tasneste printre gradini si inunda campia si toata valea. Inunda si cimitirul de la capatul satului, primenind mortii si facand crucile sa miroasa precum odaile bune, adica a mucegai si-a asternuturi curate, dupa ce au fost frecate cu lesie si zvantate la soare, in asfintit.
In spatele casei, in dreptul gardului, e un salcam tanar, in ramurile caruia si-a facut cuib un gugustiuc. Ma priveste mirat. Se-avanta in varful unui stalp de lemn, care e tot imbibat de catran, dupa care se-apuca sa-si scuture penele. E acelasi gugustiuc de anul trecut, pe care am vrut sa-l prind, pe cand era pui. Dar eu n-am acum treaba cu el, ci cu cei doi corcodusi de langa salcamul tanar, unul care face fructe galbene, precum febrele sau dovlecii-placintari, si un altul care face fructe rosii, ca amigdalele inflamate. Sunt dulci corcodusele. Si satioase. Daca mananci numai corcoduse, apoi bei apa, te saturi pentru toata ziua. Numai ca nu trebuie inghititi si samburii corcoduselor. Daca faci asta, samburii fac radacini la tine in burta, te umflii si mori, iar din tine va creste un alt corcodus, dar care nu face fructe, ci doar frunze, care vor fi mancate de omizi, pana la piele. Cei doi pomi sunt plini de fructe. Asa ca ma catar pe gardul scund, facut din sipci de cotet, dupa care ma sui in cel care face fructe galbene, precum flacara opaitului sau precum fetele indragostitilor, intre doua asteptari. Sunt bune. Sunt foarte bune. Si samburii sunt buni. O sa mananc din acest corcodus pana cand imi vor inverzi bratele.
Langa pirostrii, sub care arde o mana de coceni, mama priveste in jos si povesteste cu glas stins cum e viata la oras. Matusa nu intelege cum reuseste ea sa traiasca la bloc, intre peretii aia de beton, cu atatia oameni imprejur. Nu stie nici daca ii ajunge aerul si intreaba daca ferestrele blocurilor sunt numai de forma sau se si pot deschide. Se deschid, fato, dar numai atat cat sa poti vedea capatul cerului. Stau si eu cius, asteptand sa bolboroseasca terciul, cu tricoul plin de corcoduse galbene. Si rosii. Mama priveste prin mine si vede cum campia se umfla precum arpacasul, cand clocoteste apa. Tusa, in schimb, misca din cap mustrator: Fato, copilul asta nici nu are chiloti pe el. Si are dreptate. In picioare, fara sosete, am o pereche de tenesi, iar prin gaurile din varf mi se vad degetele picioarelor. Am doar un tricou si perechea de pantaloni scurti. Si gura plina de samburi.

Pe varfuri s-ar putea ridica salcamii, cat sa cuprinda rasaritul cu o clipa mai devreme, cand zorii, ca un caine ud, uitat intr-o arie straina, se scutura de visuri si porti. E o dimineata inalta si schimonosita ca o fereastra, dupa ce a fost limpezita cu lumina de opait desferecata in graba, precum comorile si fantanile abia sapate.
Si satului ar putea sa-i creasca, direct din tigle, fasii de racoare, albe precum palmele sfintilor si la fel de nelinistite ca gradinile, cand sperietorile, palide si sfasiate de dor, incep sa-si caute culcusuri prin maracinisuri si praf.
E un timp al pioseniei, cand mana mea tot cauta, frenetic si clar, un loc unde sa se-alinte, precum pisicii de lapte.
Numai zorii, numai zorii ar putea aduce cu ei o liniste noua si grea ca o paine de casa.
Aceasta dimineata, cu genunchii juliti, ar putea primeni indoielile, aducand cu ea o alta singuratate, mult mai apoasa decat stresinile si ceva mai moale decat un uger.
Poate c-ar trebui ca gandului sa-i punem lanturi groase la maini si la picioare, cat s-arate precum un ocnas asudat si neras, urcand si taind munti de sare; numai asa l-am putea determina sa se-nfiripe doar in locuri netainuite.
Ce hot de reverie este acest timp cu gura stramba, cand realitatea, cu ochii vineti, urla nebuna pe uliti, strigand ca indoiala urmeaza sa ne cuprinda, incet si pe nesimtite, direct de la fluierul picioarelor.
Draga mea, draga mea, uite cat de sfios se scutura zorii, ca un zarzar abia inflorit, dupa ce a fost lovit de ploi grabnice! Si uite cat de sfios ratacesc pe acest drum la capatul caruia sunt doar usi inchise cu ivare grele si ruginite, ca apele din campie, cand se furiseaza intunecarea.
E dimineata dinaintea altei dimineti, cand ochii pot privi numai in interior, ca-n puturile secate si care au invatat ca nu strigatul este cel care doare mai tare, ci numai tacerea, cand se asterne-n fiecare colt, precum tusea si umbrele.
Aceasta nesiguranta pe care o ghicesti e doar un semn ca un altul, care ar vrea sa respire numai vocale si colti, tot se-alungeste, ca un sarpe de casa, in astepatarea ta.
Se-anunta o noua zi, tot la fel de inclestata ca un paralitic si tot la fel de ravasita precum lastarisurile, dupa ce-a cazut grindina.

Ziua ar putea sa moara la fel cum mor opaiturile, puse pe zidurile dinspre icoane, imprastiind in jur un fum subtire si negru, ca si cand si-ar da sufletul. Asa ar putea muri ziua, pe nesimtite, ca un maces salbatic, rosu si zapacit de coborarea asfintitului.
In vremea asta, draga mea, iepurii vor continua sa tipe. Vor continua sa creada ca fiecare scorbura e locul de taina al altui inceput, dintr-o viata in care sangele se comprima, iar clipele au o alta dimensiune a trairilor, mult mai intensa.
Cum se ascund, uite!, iepurii, prin lastarisuri, prin vizuini la fel de nestiute ca anii ingropati sub riduri…
Acum, sub fumul ploilor din martie, orasul arde impreuna cu un rest de tigara, cu un aer plin de insingurare si teama.
In josul strazii, dincolo de semafor, tolanita pe trecerea de pietoni, a amortit aceasta ora, draga mea, respirand greu, din rigole si prin gurile de canalizare, ca un betiv culcat direct in santul de la autogara, acolo unde stau si tot iti fac semne frenetice.
Doar pasii – auzindu-se rar, ca un ciocanit, timid ca un recrut, la usi totdeauna zavorate, si aceasta inserare ca o sina de cale ferata rasucita in jurul gatului.
Asa trec clipele, paralitice si la fel de strambe ca un rictus. Numai eu, aici, asteptand pana cand noaptea va incepe sa tipe din vitrine si faruri, din bulevarde si stresini, tot mai incet, mai difuz, pana cand se va cobori peste lume un somn la fel de agitat ca puii de vrabie la primul zbor.
Ar putea muri ziua de parca n-ar fi fost. Ca insingurarea ar putea muri. Si ca tuberculosii, tusind si scuipand din plamanii norilor o alta ceata la fel de alba precum picioarele sfintilor, dupa rastignire.
Aici sunt, draga mea, asteptandu-te ca pe-o mangaiere de care totdeauna mi-a fost un dor atat de fierbinte ca ar putea aprinde padurile. Si miristile-ar putea aprinde dorul meu care a invatat sa taca din gesturi. Ca si cand linia destinului s-ar scurge alb si sarat, ca lacrimile zarzarilor, dupa ce plesnesc din muguri.
In josul memoriei, orasul se scutura de angoase, ca un caine de arie scapat printre ciulini. In timpul acesta, doar umbrele mai au timp sa viseze. Murim, incepand de la unghii, care nu sunt altceva decat radacinile cu care ne agatam de aer si porti.

umbrele au radacinile-n cer / si numai intunericul le numara pasii / doar sufletul / care tipa, in spatele zabrelelor, / direct din camasa de forta / vezi, mi-am tatuat acest poem direct pe frunte / ca un ochi care poate privi in toate directiile, / pana si in el insusi // maine o sa mor, maine / cand tacerea va creste alba / direct din umeri / intre timp, au fost puse / toate intrebarile // ca-pi-ta-le // ah, sabiile, sabiile / si orasul asta care ma imbraca intr-o stralucitoare armura de praf / o sa ma lupt, da, o sa ma lupt / cu semafoarele si cu toate celelalte frivolitati / pana la saturatie / hei! cineva tot trebuie sa despoaie copacii de negura // (aici, rictusul e atat de evident / ca nu poate fi mascat de darele pasilor / pe asfaltul incins) // maine o sa mor, maine / cand orele vor fi jupuite de nervi // fiecare om poarta in el o poveste cu aripi, / doar altitudinea este mereu alta / de aceea sunt umbrele mereu crispate / precum oglinzile sparte // maine, sufletul va sta de veghe / dincolo de acest perete / in care nu mai am puterea sa bat: / e cineva acolo

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>