Matematica si Poezie Confluente – de florin caragiu

iunie 26 | Posted by Poezii, Literatura Romana | Articol

In gandirea greceasca, pe langa ordine si cosmos, logosul a fost o alta notiune, cu dublu statut, obiectiv si subiectiv. Logosul exista atat in om, cat si in lucruri. Cosmosul si ordinea lui se opun unui asa-numit haos initial si sunt inseparabile de ideea de inteligibilitate, de logos. Pitagora, cel dintai, a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, din pricina randuielii ce domnea in cuprinsul lor. Cosmosul era universul ordonat, altfel spus, normat. O alta proprietate fundamentala a kosmosului pitagoreic, pe langa caracterul lui ordonat, este aceea a caracterului finit. Grecii, s-a spus, se temeau de infinit. Ei asociau valoarea binelui cu finitul si, implicit, cu cognoscibilul. Pentru ei, infinitul era ceva de ordin irational, daunator eticii. De altfel, esenta invataturii pitagoreice e conceptul de numar in explicarea lumii. (Desigur, pe acea vreme, conceptul de numar era foarte primitiv, legat de ilustrari practice, cu pietricele sau din puncte.) Pitagora e ultimul punct nodal al sistemului inca nedivizat al imaginii lumii mitice, in centrul invataturilor sale aflandu-se, intr-un tot unitar, muzica, matematica, astronomia si ritul. Exista o mistica a numerelor pitagoreice care si-a atins apogeul in scoala neopitagoreicilor, in asa-numitele teologii aritmetice s. a. Se stabileau corelatii intre numere si alte concepte matematice, numere si muzica, numere si morala, numere si corpul uman, numere si elementele universului.
E interesant de urmarit intalnirea dintre poezie si matematica in acest punct de convergenta generala care este mitul, unde functiile spiritului nu sunt inca diferentiate in discipline autonome, si unde gnoseologicul si ontologicul, cunoasterea si existenta se suprapun. De altfel, suprapunerea dintre existenta si cunoastere este o tema fundamentala a gandirii antice, si care, de altfel, a cunoscut revalorificari interesante in modernitate. Parmenide afirma, de exemplu, ca acelasi lucru este a cunoaste si a fi`. Cu alte cuvinte, exista o identitate de natura intre intelect si restul existentei, care face posibila cunoasterea. Ajungem, astfel, la ideea importanta de reflexivitate a gandirii, la ceea ce s-a numit, in legatura cu gandirea greaca si nu numai, critica gandirii, cunoasterea cunoasterii.
In dialogul Timaios`, Platon se referea la cele cinci poliedre regulate, spunand ca sunt figuri cosmice la intersectia dintre rational si irational, si corespund treptelor universului sau. Teoria lui Platon corespunde in mare masura principiului economiei, in sensul folosirii unui numar minim de elemente pentru redarea diversitatii fenomenelor naturii, ca si dezideratelor ratiunii, regularitatii si ordinii de care e patrunsa gandirea greaca. Existenta asculta de acelasi logos ca si intelectul [1].
In cartea Matematica poeziei`, Solomon Marcus prelua aceasta constatare in sensul demonstratiei sale ca, pana la un punct, atat poezia, cat si matematica, sunt posibilitati de autocunoastere si, totodata, de creare a unor obiecte ideale posibile. Poezia, ca si matematica, exploreaza, ambele, posibilul prin forta proiectiva a spiritului [2]. Mai recent, psihologii, si aici il numim pe Simion Doru Ogodescu, au numit aceasta, in termeni aparent paradoxali, experiment mintal`. E vorba de o reconstructie ipotetica a realului. In general, s-a spus, nu se tine seama de diferenta fundamentala care exista intre stiinta, in general, si matematici in special. Opozitiile curente care se fac sunt intre cunoasterea mitica, comuna, artistica, stiintifica si filosofica. Totusi, exista o diferenta considerabila intre matematici si stiintele experimentale in general. Experimentul mintal matematic, ca si cel spiritual, poetic, nu doar ca reflecta o realitate deja existenta, ci si proiecteaza lumi posibile.
Gyorgy Lukacs, in Estetica` sa, spune ca, in cadrul cunoasterii poetice, obiectul estetic este ceva fiintand in sine si, in acelasi timp, fiintand numai pentru om. Dupa Mikel Dufrenne, care a scris o carte intitulata chiar Pentru om` [3], aceasta inseamna ca, in arta, obiectul inceteaza sa existe simplu, pe dimensiunea obiectivitatii sale, conform careia el este pentru nimeni`. Aceasta existenta pentru subiect a obiectului reflecta in adancime o viziune crestina despre lume, lumea creata de Dumnezeu in chip originar ca o existenta simfonica, reiesita din acordul dialogic universal [4]. Prin aceasta, natura isi dezvaluie orientarea sa antropotropica, spre om, existenta in orizontul omului indumnezeit, chip al lui Dumnezeu implinit, realizat intru asemanare, si coroana a creatiei. Comuniunea dintre om si natura e o constanta universala in spatiu si timp a gandirii poetice. Aceasta lege poetica ia forma proiectiunii simpatetice, avand loc un fel de transfer de stari sufletesti intre toate regiunile existentei. Ele par ca simt impreuna si ca se recunosc unele pe altele. In crestinism, toate acestea apar motivate ontologic. Natura, in cel mai inalt grad cea restaurata, participa, cu sensibilitatea sa vibranta, la viata omului. Nici macar pietrei nu-i este straina si indiferenta viata umana. Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi`, suntem incredintati in Evanghelie. Parintele Ghelasie si-a intitulat una din cartile sale Dialog in Absolut`, referindu-se pe larg la menirea de unitate in comuniune a creatiei, atat de bine precizata in crestinism.
Orice poezie care se respecta nu-si propune sa exprime sentimente simple intr-un sens impulsiv naturalist. De fapt, primul lucru major care se realizeaza in arta este o critica a sentimentului naiv, realizata prin selectie si valorizare. Atitudinea artistica modifica in noi circuitul investitiilor afective, modifica raportul dintre inhibitie si excitatie, si, astfel, produce noutate. Noutatea nu consta doar in cunoastere, ci in atitudinea fata de adevar, in calitatea reactiei umane. Un simplu adevar-idee poate exista in om ca un corp strain, daca nu-i incalzit si inviat prin participare, prin asimilarea lui organica, personala, comunionala. Deci, iata cum cunoasterea nu-i suficienta pentru A FI…
In poezie, se schimba modul in care ne raportam la lume, si o data cu aceasta, sensul participarii noastre la existenta devine dinamic… Prin chiar participarea sa, ne spun sfintii parinti, omul cade sau se ridica, se instraineaza sau, dimpotriva, se apropie de natura sa autentica, strabatuta de har, cu implicatii asupra intregii creatii. Daca filosofia realizeaza critica gandiri, arta realizeaza si ea o critica a participarii, o critica a sentimentului naiv si, mai ales, a egoismului din om. De aceea, eul poetic apare mult largit fata de eul psihologic, comun, care are, de regula, un comportament impulsiv, neselectiv, fiind inchis intr-un cerc ingust de interese. Astfel, opozitia dintre estetic si psihologic (conditionarile psihologice) e o constatare la care au aderat majoritatea esteticienilor. Poetul e in inima tuturor lucrurilor`, spunea Hugo von Hoffmanstahl.
Dupa cum se stie, poetul si matematicianul Ion Barbu, influentat de platonism, s-a referit la un loc luminos unde se intalnesc geometria si poezia. Aici el afla o zona spirituala privilegiata, locul frumusetii inteligibile. Obiectele matematice precum punctul, dreapta, planul sunt, dupa expresia lui Barbu, existente substantial indefinite, indefinite ca si omul, existenta, cunoasterea. Continutul lor ideal poate fi doar parafrazat, nu epuizat. Comun atat matematicii, cat si poeziei, trebuie sa fie, asadar, sentimentul ontologic, sentimentul sublimat al esentei. In acest sens, matematica transcende fizica, dupa cum poezia adevarata e, dupa cum zice Barbu, mai presus de retorica. Intr-o prima faza, Barbu desparte matematica de momentul stiintei experimentale, marcata de limitari empirice, si, in paralel, delimiteaza adevarata poezie de retorica structural mecanicista`. Spiritul gandirii matematice transferat in lirica se arata in tendinta de lapidaritate, in arta de a concentra si a esentializa la maximum, transformand cuvantul aproape intr-un simbol matematic. Cat de fertil ramane acest demers pentru spiritul poeziei ramane o intrebare deschisa, provocatoare.
S-a afirmat ca in acest punct, de matematizare a realului, incep izvoarele secetei. Daca scopul matematicii e gasirea unei probleme si a unei solutii, a unui adevar numit astfel macar in virtutea coerentei lui interioare, problema pe care si-o pune poezia e: ce faci dupa ce ai gasit cu mintea un adevar. Chestiunea care il preocupa pe poet este cea a aderentei practice la o realitate, indiferent daca e motivata sau nu teoretic. Astfel, cautarea poetica e in functie de adevarul participativ, de trairea subiectivului. In poezie, desi avem de-a face cu sentimente epurate, ele nu sunt compatibile, de regula, cu limbajul abstract. Dupa regula poetica, individualul concret si situatia particulara exprima cel mai bine generalul si esentialul. Chiar si tendinta nonfigurativa, in arta, conduce pe cai ocolite tot la taieturi in sensibilitate, operand prin sugestii subliminale. Cum intelegem aceasta? Prin natura sa, arta se aseamana mai degraba cu experimentul, un tip special de experiment. Se si vorbste, de altfel, de experimentul artistic. Un scenariu artistic este ca si un test destinat modelarii reactiei umane (simulare de lumi posibile`, sau accelerator de emotii`, dupa Alexandru Musina).
Avand in centrul ei problema sinuoasa a participarii, arta aduce omul in contact cu realitatea actuala sau virtuala, si descopera modurile lui diferite de a reactiona, dar mai ales modul cum totul se poate schimba prin participare, prin credinta, prin imaginatie, prin valoarea suferintei, a rugaciunii [5], prin calitatea si orientarea sensibilitatii umane [6]. In contemporaneitate, Marin Mincu s-a referit, cu termenul de experimentalism`, in directia poeziei. Acesta implica mai intotdeauna scenariul unei experiente agonale, de limita, relevand modul in care omul isi investeste fiinta in efemer sau in etern [7]. Masiva investitie de fiinta determina insasi gravitatia lumii, cazute sau restaurate. De participare depind insasi imaginea lumii, coloritul ei spiritual, transparenta sau opacitatea spatiului, natura relatiei dintre subiect si obiect, ajungand pana la calitatea proprie materiei, caci poate exista si o materie induhovnicita. Poezia nu are alta cale sa exprime aceasta fenomenologie, decat concretizand, particularizand, individualizand la infinit, provocand omul la reactie personala, la alegere, la anticipare si innoire sensibila [8].
In acest context, spiritul matematic nu poate guverna poezia, ci ramane sa fie, posibil, doar un moment in desfasurarea ei. Din partea poeticienilor s-a reprosat, de altfel, gandirii matematice, ca e un tip de gandire in care tragicul, dramaticul nu-si afla loc. Ideea de valoare, afirma Petre Tutea, tulbura ordinea matematica a lucrurilor. Desi calauzit de intuitia sa specifica, prin care poate produce idei noi, spiritul matematic ramane, totusi, subordonat principiului metodologic al cantitativizarii. Aceasta inseamna ca el surprinde acea parte din existenta obiectiva care se cuprinde in generalitatea calculului, care raspunde operatiilor uneori surprinzatoare de generare a calculului, sperantei de a descoperi secrete si modele/structuri matematice cu aplicatie in intelegerea universului. Insa aceste structuri matematice sau formale nu detin, ele insele, taina viului, a tesaturii dialogice a realitatii.
O critica a structuralismului din perspectiva crestina a adus parintele Ghelasie Gheorghe. El porneste de la ideea ca puterea cauzala, care tine in viata structurile fizico-chimice ale corpului este sufletul, la randul lui sustinut de pecetea chipului lui Dumnezeu, pecetea Logosului divin. Astfel, el asaza chipul, sufletul si miscarea launtrica a fiintei inaintea devenirii structurale, ca pe o cauza. Astfel, mistica din care emana poezie e opusul unei gandiri ce opereaza prin desfasurare, prin constructie si deconstructie structurala, caramida cu caramida, si, in final, atomizanta. Trairea mistica isi exercita un impact auroral unic, fiind expresia unei constiinte integrate. Temeiul acestei cunoasteri mistice e viata duhovniceasca si floarea curatiei ei. Parintele Ghelasie intemeiaza morala in constiinta mistica, privita ca o constiinta a apartenentei la propriul chip. Originarul este in noi, nu este un produs al evolutiei structurale, nu cunoaste alterarea (transformarea in opusul sau) si e recuperat prin rememorarea tainei originilor, printr-o atitudine liturgica.

***

Ordinea in matematica si ordinea in poezie au, in primul rand, un punct comun, gandind din perspectiva simtului comun. Matematica, de pilda, prin ordine si simetrie, a inspirat dintotdeauna simtul frumosului. Gasirea de regularitati fascineaza omul, pentru ca astfel se simte izbavitd e haos, de aleatoriu, si poate actiona coerent asupra realitatii. Arhitectura matematicii contemporane, elaborata de grupul Bourbaki, se fundamenteaza pe triada: structura de grup, de ordine si topologica. Din aceste structuri-mama deriva, prin diferentieri sau combinari, varietatea de structuri matematice particulare. Un cercetator afirma ca structura operatorie in matematica poseda, ea insasi, o putere de transformare si de deschidere, care e apta in mod natural sa construiasca obiectele experientei. Concluzia e ca matematica nu e divergenta gandirii naturale. Jean Piaget a remarcat analogia dintre structurile inteligentei si cele pe care se axeaza demersul logico-matematic.
S-a vorbit de caracterul riguros si fecund al matematicii, larg aplicata in domeniul stiintelor exacte, in contrast oarecum cu caracterul fecund, dar neriguros, al cunoasterii experimentale. Aceasta rigoare a matematicii si, totodata, fecunditatea ei, inteleasa in ultima instanta ca aplicabilitate, ca adecvare la experienta, l-a impresionat mult pe Ion Barbu. Programul de la Erlangen a dat o definitie a doctrinei matematice prin Felix Klein, care a fost valorificata de Ion Barbu si in calitate de ganditor si poet. E vorba de teoria invariantilor unui anumit grup de transformari. Transpusa in filosofie, aceasta conceptie ofera o posibilitate unica, spune Barbu, de a trata si de a apropia doctrine in aparenta distincte.
Idealul consta in a trage punti intre regiuni inalte, in aparenta necomunicabile`. Exista un mod abstract de a gandi in clase izomorfe, pornind de la un principiu de echivalenta discret. Fondul programului de la Erlangen consta in a face ordine in tabloul lumii, format din imagini izolate, in a include in familii izomorfe doctrine identice in esenta, nu in aparenta. Pentru a fi mai pe inteles, iata: in matematica se vorbeste de transformari. Clasificarea lor e legata de notiunea de invarianta, adica de stabilirea acelor calitati ale figurii care raman neschimbate dupa transformari. Astfel, exista transformari care pastreaza distanta, unghiul, dreapta, continuitatea, forma etc. vedem si in poezie, la Barbu, cum imaginile poetice se transforma cu conservarea unui substrat invariant, ca si cand ar fi variatiuni pe aceeasi tema. Semnificatia spirituala e ca proliferarea senzoriala nu trebuie sa acopere logosul`. Multiplicarea figurativa, adesea, dauneaza transparentei unui mesaj originar si starii de contemplatie. Acest domeniu inalt este legat de etica, de adierea Binelui, fiind descris de Barbu ca un univers de semne si curatii`.
Ermetismul lui Barbu poate fi facut accesibil daca vom intelege puterea ideatica autonoma pe care el i-o atribuie fiecarui cuvant care ajunge sa comunice prin sine despre sine, fara ajutorul conotatiei [9]. Orice cuvant vine din origine, din lumea esentelor. El e misterios si bogat in semnificatii dintru inceput. De pilda, cuvantul om` e investit dintru inceput cu acel sens tainic care, in alt tip e poezie, se regaseste doar intr-un sir lung de combinari conotative. S-a spus, astfel, despre opera lui Ion Barbu, ca e deschisa cu univocitate (prin denotatie). Barbu a elogiat anti-mimetismul lui Platon in materie de arta. Acest antimimetism profesat l-a facut pe Platon sa-i laude pe matematicieni, care, spune el, chiar atunci cand lucreaza cu figuri, se gandesc la altceva, la idei. Obiectul trebuie reconstituit in sens ideal acesta era mesajul lui Platon. Idealitatea ne elibereaza de accidentul variatiilor iluzive cu care ne amageste realitatea.
Logosul crestin difera de continutul termenului grecesc. In crestinism, Cuvantul S-a facut trup`. In loc de Logosul-Idee apare Logosul-Persoana. Persoana e un intreg in sine care face parte dintr-o familie supracosmica si cosmica, si nu poate fi redusa la numar, la un obiect de cunoastere abstracta, prin intermediul claselor de echivalenta. Persoana e un subiect comunional, neclasificabil in ceea ce are ea mai propriu [10]. Orice act al ei e unic si irepetabil, avand pondere valorica in concret si in timp. De aceea, chipul ei este retinut iconic, in orientarea sa dialogica [11], totodata in particularul si in esentialul lui. O putem gandi abstract, dar nu putem face abstractie de ea in nici un moment.
Astfel Dumnezeu-Cuvantul nu doar se pronunta, ci e Persoana. In lume nu lucreaza doar un principiu, ci lucrarea iconomiei divine este personala. Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin vointa Sa totala, infinita, fara a fi limitat de haos, sau de o materie preexistenta, refractara. A creat lumea frumoasa, buna, astfel incat, aceasta nefiind numai guvernata, ci creata, tot ceea ce exista are o ratiune indestructibila si o frumusete ascunsa si merita sa fie salvat.
S-a afirmat ca exista doua atitudini fundamentale ale omului primitiv: abstractia si intropatia, atitudini analizate de Lucian Blaga si de Wilhelm Worringer. Blaga a afirmat ca la primitivi abstractiunea (v. desene rupestre stilizate si cu ornamentica) are o functie estetica, iar intropatia (insufletirea magica sau oculta a lumii, v. animismul) are o functie cognitiva (tinand de magie, de interactiunea cu realitatea). La omul civilizat, dimpotriva, abstractia joaca un rol intelectual, iar intropatia (v. personificarea) un rol estetic. Asa-zisa desvrajire a lumii (Mircea Eliade) o data cu crestinismul a contribuit la aceasta mutatie. De la magie s-a trecut la simbolul artistic, imaginea naturii fiind eliberata de sub presiunea fortelor oculte ce o tulburau [12]. Intr-o astfel de lume isi fac loc si isi cunosc dezvoltarea matematica si cunoasterea stiintifica. Cu viziunea sa antioculta, crestinismul se afla la originea stiintei moderne, nefiind, insa, responsabil de excesele scientismului.

***

Simtul comun opune poezia matematicii, in sensul in care matematica este considerata o stiinta a cantitatii, iar poezia, dimpotriva, un mod de raportare la participare, la valoare, la calitate, la universul sufletesc. Matematica foloseste, pe de alta parte, limbajul abstract, formalizat, pe cand poezia recurge la limbajul natural, si, mai mult, la valentele lui conotative, creatoare de sens, cu care surprinde individualul, unicul, neobisnuitul, atipicul, posibilul [13], umanul cu potentialitatile lui. Sa ne gandim la fizicianul Erwin Schrodinger, care s-a referit la ceea ce el numea misterul calitatilor senzoriale (qualia), intrebandu-se ce este galbenul, verdele, caldul, placutul, delicatul la atingere s.a.m.d. El rezerva acest domeniu intuitiei calitative, apanajul poeziei.
Trebuie sa dezamorsam, intrucatva, naivitatea simtului comun. De ce?, ne intrebam. Se stie ca matematica este un limbaj mult folosit in stiintele fizice. Chiar acest fapt conduce la unele confuzii, si anume: ignorarea diferentei intre stiintele naturii, in general, si matematici in special. Astfel, se ajunge sa se creada ca si cunoasterea matematica este un mod de a reflecta realitatea exterioara data, prin descoperirea unor entitati, modele si legi, structuri invariante etc., ulterior confirmate de experienta. Ne intrebam: este cunoasterea matematica o cunoastere pur obiectiva, reflectanta, in care subiectul face abstractie de sine? Multi cercetatori au raspuns negativ si au afirmat ca, dimpotriva, matematica se apropie mai mult de poezie decat de fizica, avand o componenta creativa. De pilda, Gyorgy Lukacs a aratat ca, pana la un punct, obiectul matematicii cat si al poeziei nu este universul obiectiv si material dat, ci un univers sau universurile posibile, lumile ideale, adica lumile existente in spirit ca proiectii ale imaginabilului. Criteriul de existenta al acestor universuri este coerenta interna. Deci, dupa ei, asemanarea fundamentala intre poezie si matematica este, in primul rand, reflexivitatea acestor cai de cunoastere, faptul ca ele nu dau doar informatii despre lumea exterioara, ci sunt imagini ale spiritului uman si ale posibilitatilor lui, intre ele aflandu-se si capacitatea omului de a media intre inteligibil si sensibil, prin logosul sau cuprinzator. Tocmai in acest sens, psihologia contemporana a introdus conceptul de experiment mintal, cu referire la functia matematicii de reconstructie in spirit a realului. In aceasta ipostaza, matematica actualizeaza potentialul de noutate si de inovatie al ratiunii umane. In acest punct se aseamana cu o creatie, fapt pentru care s-a vorbit de o asemanare intre geneza ideilor stiintifice si a celor artistice.
In ce priveste deosebirile dintre matematica si poezie, ele sunt clare: poezia are in vedere o lume prin om si pentru om, o lume umanizata, ea cauta sensul existentei, e o cunoastere participativa, se raporteaza direct la existenta si nu prin medierea unui limbaj formal, fapt pentru care procedeul folosit e, in mod esential, descrierea. Si in stiinta se petrec fenomene similare, cu o modalitate descriptica de abordare a ideii, in momentul in care stiinta se raporteaza la fenomene unice, nerecurente, cum sunt originea universului si a omului, prin asa-numite naratiuni stiintifice.
Fiind o cunoastere participativa, poezia presupune o critica a participarii, legatura dintre poezie si credinta implicand analiza a ceea ce este natura umana. Mai mult, poezia se intereseaza de sensul si valoarea a ceea ce este numit natural`. Sfantul Grigorie de Nyssa a identificat sentimentul de natural cu orientarea participarii umane la bine sau la rau. In acest sens, se poate vorbi de o familiaritate cu binele, dar si de o familiaritate cu raul a omului, de o instrainare de bine si de o natura scindata, dedublata a omului, in urma caderii. Este o natura al carei logos se manifesta in mod acoperit, marcata fiind de logica antagonista a caderii.
Vedem bine ca problema naturalului este dificil de transat, chiar imposibil de transat, printr-o pretinsa atitudine naturala`, ce face abstractie de aceasta instrainare de conditia originara a omului si a naturii. In crestinism, se vorbeste de o pseudonatura pe care si-o asuma omul. Problema cu care se confrunta omul secularizat este pana unde se poate impinge familiaritatea cu raul, in ce fundatura se ajunge, punct in care iconomia dumnezeiasca poate darui omului, ca pe o ultima cale de intoarcere, constiinta instrainarii extreme de sine. Poezia care se scrie in genere astazi este una a omului indepartat de Dumnezeu, ignorant cu voie in ale Revelatiei si extrem de scindat. Poezia visceralului, a cinismului, trivialului etc. frizeaza intotdeauna agonia si absurdul [14]. Ramane, chiar si in aceasta situatie limita, ca omul sa aleaga.
Dupa cadere, universul s-a polarizat intre moarte si viata, iar eticul s-a rupt de estetic, de aici statutul extrem de ambiguu al artei. Din aceasta perspectiva, se considera de catre unii ca binele binele ar fi ceva nenatural, opus placerii, desfatarii in clipa si frumusetii clipei. Ori ceea ce crestinii inteleg este faptul ca, in modul cel mai natural cu putinta, prin insasi natura sa originara, frumosul e unit cu adevarul si cu binele, in Persoana Logosului Divin [15]. Mai mult decat atat, materia si trupul sunt recuperate in crestinism si formeaza o unitate valorica, personala, impreuna cu sufletul, unitate pecetluita de chipul lui Dumnezeu. De aici, importanta Revelatiei. Ea ne ajuta sa redobandim acel simt pierdut al filiatiei, al naturii originare, al impartasirii dumnezeiesti prin care se curma radacina sentimentului uman de instrainare [16].
Prin entitatile, modelele si legile sale, cunoasterea matematica proiecteaza, intr-adevar, imaginea unei lumi inchise, care se prezinta de sine statatoare, ca in fata unei unice constiinte anonime si impersonale, ce se poate dispensa de sens si face abstractie de reactiile particulare si trasaturile unice ale omului, care nu are, aparent, nevoie nici de om, nici de Dumnezeu. ceea ce Mikel Dufrenne numea existenta pentru nimeni. Insa, cat priveste legatura dintre stiinta si credinta, ne intereseaza o afirmatie facuta de Albert Einstein, anume ca geneza ideii stiintifice are la baza un sentiment de urgenta, la nivel spiritual si afectiv, prin care se prefigureaza o descoperire, prin fuziunea cu obiectele experientei. E ca si cand logosul din lucruri e cuprins in om si opera de a-l pune in lumina ajuta universul insusi sa ajunga la sens. Paradoxul subiectivitatii umane, dupa cum afirma Alexei Nesteruk, e tocmai acela ca omul e parte din univers si cuprinzator al universului, al ratiunilor sale (logoi). De altfel, matematica, ca o expresie a logosului creatiei, a fost pusa de antici ca principiu al armoniei si binelui ce guverneaza cosmosul si-l smulge din haos, limitandu-l pe acesta din urma. Iata cum, din vechime, matematica apare unita cu o intuitie etica si cu o intuitie estetica, in sensul teleologic al iconomiei divine.
Un important mesaj al parintelui Ghelasie de la Frasinei este acela ca antropologia sub semnul iconicitatii este o viziune care uneste hermeneutic paradigmele aparent opuse constituite de stiintele exacte, pe de o parte, si stiintele umane, pe de alta, in sensul in care materia si spiritul stau, ambele, sub semnul iconicitatii si noi trebuie sa gandim existenta pe verticala, in unitati sau integralitati de viata, care inglobeaza toate nivelele existentei intr-un camp global al comunicarii, al darului si orientarii spre un sens major, care este participarea la Logosul Divin, la iubirea Sfintei Treimi. Taina Intruparii este centrala in crestinism, este cheia hermeneutica a unui corp` deschis si integrativ de cunoastere, in care fiinta omeneasca poate realiza o inaintare infinita (epectaza), in calea ei spre implinire.
Teologia intruparii naste icoana. Iconicul valorifica euharistic materia. Prin asta intelegem chiar si cel mai umil element al naturii, care suspina dupa si e cuprins in transfigurare. Nimic nu ramane in afara. Chipul lui Dumnezeu fie si prezent in absenta` nu e nicaieri absent, e atotcuprinzator si discret infiltrat in cutele existentei. Acest principiu hermeneutic dezvaluit de icoana prin prisma Intruparii coincide, de fapt, pe fond, cu demersul artistic autentic, a carui aspiratie fundamentala e sa puna in lumina si sa valorifice, intr-un fel sau altul, lucruri cazute in uitare, firave umbre [17], unghere ascunse, nevizitate de om, ale existentei [18].
In Semnificatia metafizica a culturii` (in Trilogia culturii`), Lucian Blaga a polemizat cu iconoclasmul, afirmand ca poezia, si in general arta, autentica, se fereste atat de ceea ce el numeste transcendentomanie, cat si de imediatomanie, locul existential si valoric al poeziei nu este nici spiritualismul descarnat, nici materialismul, ci, la mijloc de ele, iconicul, subiectivitatea intrupata [19]. Astfel, revelatia si credinta sunt temeiul simtirii poetice naturale, care se exercita in respectul valorii artistice autentice, si care are intuitia originarului unita cu cea a eshatologicului [20]. Lucian Blaga a demontat, astfel, iluzia ca poezia imediatului` si a instinctului` este opera unui principiu al adecvarii la realitate care se opune selectiei. Multi poeti mizeaza in mod naiv ca surprind realitatea in miezul ei, fara a trece prin selectie. Blaga a demonstrat, insa, ca selectia exista la orice nivel.
Transcendentomania si imediatomania apar, astfel, ca doua tendinte extremiste ale spiritului daunatoare actului artistic. Prima ignora natura, conducand la iconoclasm, cea de-a doua ignora pe Dumnezeu si se concentreaza pe captarea imediatului, conducand la dezagregare stilistica si anarhie spirituala. Este oare imediatul un extract pur? Sau, mai curand, nu te poti sustrage unui mod de a fi in spirit, determinarilor acestuia? Idealul este reconcilierea cu Dumnezeu si cu natura, dat fiind ca destinul specific uman se desfasoara intre` natura si Dumnezeu, ca o cruce` a intalnirii cu finalitate euharistica [21].
Trebuie adaugat ca, fara comunicarea si oglindirea reciproca intre natura si om, poate avea loc o reflectare a chipului omului` ca intr-un labirint de oglinzi deformat. Faptul amintit se poate, desigur, fructifica artistic, se poate exploata in mod reusit prin sugerarea unei constiinte acute a instrainarii sau dezbinarii interioare. Caci, in cele din urma, instrainarea de natura se prelungeste inevitabil in instrainarea de propriul trup, cu ruptura aferenta intre suflet si corp. Tocmai conditia euharistica a naturii purtatoare de logos` ii permite acesteia sa catalizeze reactiile interioare ale omului, redand, in acest context, constiintei, in mod misterios, o orientare iconica, prin care isi poate intui si accesa memoriile originii`, bogatia potentelor propriului chip`, capacitatea de relationare cu Dumnezeu.
Menirea poeziei nu sta doar in a trage de imagini` ca intr-un exercitiu obstinat de culturism al imaginii`. Conteaza foarte mult reusita selectiei in arta pentru a transmite sau recepta o viziune mai cuprinzatoare, parcursa dupa un fir rosu` al simtirii intelegatoare`. De aceea, postmodernitatea, cu verva sa de experienta si experimentari, de noi cuceriri si rasturnari surpriza, de permutari inedite intre centru si periferie, cu cautarea ferventa de artificii si nise, cu apasarea pe pedalele acceleratiei in foamea insatiabila de schimbare, tanjeste secret dupa un fond de tip clasic pe care creatia artistica sa se aseze ca intr-un palimpsest, altfel spus, dupa un fond de statornicie si stabilitate a viziunii care sa gireze` simtul selectiei poetice, spre a se evita manierismul facil, aleatorismul, deconstructionismul dus pana la mortificarea textului [22].
In filosofia lui Blaga, stilisticul` este contrapus manieristicului`. Stilul trimite la o matrice spirituala adanca, cu rezonante infinite si orizont deschis. Stilul e o putere formativa care exprima un aspect spiritual, e un principiu spiritual superior care regleaza selectia. Am putea spune, in sens crestin, ca stilul tine de categoriile profunde ale constiintei, expresie a infinitului intrupat` [23]. Manierismul, in schimb, se cantoneaza in formalism si determinism, ducand la o ingustare a orizontului pana la inchiderea lui. Inseamna a te fixa numai asupra unei parti din intreg, presupune dominatia si absolutizarea unui aspect ignorand adancimea de fond, cauza a oricarei manifestari. Manierismul se opune deschiderii infinite, irumperii semnificatiei si lavei revelatiei, ingheata intr-o forma (schema), apeleaza la epurari lingvistice.
Este, de asemeni, interesant ceea ce rezulta din experientele cvasi-formale ale literaturii. Chiar daca se ajunge, ducand la extrem o tendinta antimetafizica, sau deconstructivista, la combinatii ce par a nu avea nici un sens, la un anume grad de aleatorism in asocierile libere ce respecta, totusi, mai mult sau mai putin, conditiile generarii estetice, se poate remarca, in aceste cazuri, faptul ca fenomenul estetic se produce ca si cum ar exista o radiatie de fond` a cuvantului. Asa cum se spune despre chipul lui Dumnezeu ca nu poate fi sters din fiinta umana, oricat de acoperit si umbrit ar fi, cuvintele nu inceteaza sa raspandeasca o stralucire logosica. Chiar in unele experimente deconstructioniste duse la limita, pana la o aparenta anulare a sensului, vedem capacitatea regeneratoare a limbajului, care are tendinta sa reconstituie sensul, plecand de la radacina de nesmuls a holonului semantic care este cuvantul.
Suprarationalul nu poate fi, astfel, distrus, la nivelul limbajului artistic, ci razbate prin patura de irational ce poate face, la un moment dat, inaparent sensul. Aceste experimente devin, o data in plus, cu sau fara voia autorului, marturii cu privire la taina dumnezeiasca a cuvantului, mai precis a pecetii indelebile a Ipostasului Cuvantului, pecetea chipului lui Dumnezeu in fiinta si constiinta umana, in limbajul omenesc.

Florin Caragiu si Mihai Caragiu

Note:

[1] Filon din Alexandria realizeaza, mai tarziu, o sinteza intre gandirea iudaica si cea elina. Logosul lui Dumnezeu este, in opinia lui, carma cu care Carmaciul universului piloteaza lumea, putere organizatoare a lui Dumnezeu, punte intre om si Dumnezeu si, totodata, veriga de legatura intre mintea omului si ratiuinile creatiei.
[2] Artistul e un om strasnic/ Nu face lucrurile pe care poate sa le faca/ Ci pe cele pe care nu poate sa le faca/ Si noi participam la privelistea intima` (Sir Walter Raleigh).
[3] Mikel Dufrenne vorbeste, aici, de o domnie a structurii` instaurata in stiintele umaniste si avansata de filosofia conceptului, inspirata de avantul gandirii formale`. Astfel, stiintelor umaniste li se cere sa se alinieze simultan stiintelor empirice, stiintelor deductive si reflectiei filosofice`, cultura fiind mult mai putin examinata in relatia ei cu omul () decat pentru ea insasi`, ca autonoma. E conceputa, asadar, ca un sistem, pentru care e privilegiata metoda structurala, sistem cu ambitia de a fi coerent si saturat`, sistematic dupa modelul unor formalisme sau al masinilor care materializeaza aceste formalisme`. Caracterul de totalitate si autosuficienta atribuit culturii nu presupune ca aceasta totalitate sa fie ordonata cu identitatea personalitatii in care se incarneaza cultura. Resortul ei nu e in om, dupa cum nici imaginea ei`. Dufrenne subliniaza ca dizolvarea obiectului, caruia i se substituie o retea de relatii`, duce la dizolvarea sensului`, care, la randul sau, implica dizolvarea omului` (Pentru om`).
[4] Ceea ce este mai departe de mine/ fiind mai aproape de mine,/ tu se numeste` (Nichita Stanescu).
[5] Liniile de la palma mea stanga/ seamana uimitor cu cele din mana mea dreapta./ Nu stiu ce inseamna pentru chiromanti asta./ E ca si cum as fi venit pe lume in rugaciune` (Mariana Marin).
[6] In zori, la amiaza, in amurgul intunecat,/ Maria! ai auzit cantecul meu de slava!/ In bucurie si in suferinta, in starea de bine si in boala/ Maica lui Dumnezeu, fii cu mine pururea./ Cand orele zburau cu intensitate/ Si nici un nor nu ascundea vederii cerul,/ Ca nu cumva sufletul sa-mi fie trandav/ Harul tau il calauzea spre ale tale, catre tine;/ Acum, cand furtunile destinului innoureaza/ Misterios prezentul si trecutul meu,/ Fie ca viitorul meu sa rasara stralucitor/ Cu sperante proaspete de la tine si dinspre ale tale!` (Edgar Allan Poe)
[7] Ochii mei de pe-acum ating colina-nsorita,/ luand-o cu mult inainte pe drumul pe care-am pornit./ Asa suntem cuprinsi de ceea ce nu putem cuprinde; / are o lumina launtrica, chiar de la departare // si ne intregeste, chiar daca n-o atingem,/ in altceva, care, abia simtit,/ deja suntem; un gest flutura spre noi/ raspunzand propriului nostru semn…/ insa ceea ce simtim este vantul in fata.` (Rainer Maria Rilke)
[8] Desi mult este luat, mult ramane; si cu toate ca / nu mai suntem acum in puterea care odata/ misca pamantul si cerul, ceea ce suntem, suntem, / un caracter linistit de inimi eroice/ slabite de timp si incercarile vietii, dar cu vointa intarita/ spre a nazui, a cauta, a afla si a nu ceda` (Alfred, Lord Tennyson).
[9] Problemele pe care le ridica definirea cuvantului nu-l impiedica sa aiba, ca entitate, o realitate concreta si vie` (Jakobson).
[10] Ce este numele meu pentru tine? Va pieri: / un val care s-a rostogolit doar pentru a atinge/ cu un pleoscait solitar o plaja indepartata; sau in noaptea plasmuita un tipat…// Va lasa o urma fara viata/ intre numele de pe carnetele tale de insemnari: desenul/ unei pietre de mormant prinse in mrejele/ unei insondabile limbi.// Ce este atunci? Un trecut adormit de mult,/ ratacit in graba viselor pale,/ nu va arunca peste sufletul tau/ razele tandre si pure ale Memoriei./ Dar daca o intristare ajunge la tine/ murmura numele meu cu suspine si spune-i/ tacerii: Amintirea este adevarata acolo unde locuiesc bate o inima` (A. S. Pushkin)
[11] Aceasta mana vie, acum calda si-n stare/ de cea mai sincera imbratisare, daca ea ar fi rece/ si in tacerea de gheata a mormantului,/ in asa fel ti-ar bantui zilele si ti-ar infrigura noptile de visare,/ incat ti-ai dori ca propria inima sa se goleasca de sange/ ca in vinele mele iarasi sa curga viata rumena/ si sa ai cugetul linistit uite-o, aici este / o tin intinsa spre tine` (John Keats).
[12] Totul infloreste fara nici o opreliste;/ daca in locul culorilor ar fi voci,/ o incredibila simfonie s-ar naste in inima noptii` (Rainer Maria Rilke).
[13] Esentialul in poezie se afla pentru Kavafis ca si pentru Aristotel in vechime in problematica adevarului si a posibilului`, remarca Gheorghe Craciun, in Aisbergul poeziei moderne`. Poezia sa propune o experienta ipotetica`, accesibila si altor persoane in afara de autor, Intrepatrunderea intre realitatea istorica si cea imaginata are loc, astfel, in beneficiul valorilor umane perpetue. Poezia lui Kavafis ni se spune reorganizeaza fragmentaritatea conglomeratului de informatii, experienta si ganduri, scotandu-le din uitare, reformulandu-le si cautand vechiul rost pentru a le putea acorda in final un sens`.
[14] Cu timpul ne cuprinde o apa generala fara adanc si fara suprafata` (Gellu Naum).
[15] Copilasul Hristos este direct si intelept,/ El pune batranilor intrebari aflate pentru toti copiii / sub ape curgatoare, sub umbrele aruncate pe lacuri/ de arbori inalti ce cauta spre pamant, varstnici si nodurosi./ Descoperite numai ochilor de copil, negraite / intrebari in care rasuna o muzica grava a singuratatii./ Iar copilasul Hristos continua sa intrebe/ si batranii nu raspund nimic, si cunosc/ numai dragostea pentru El` (Carl Sandburg).
[16] Si paradisul si calvarul/ intr-un acelasi loc gandim erau,/ asemeni, crucea lui Hristos si pomul lui Adam./ In mine se-ntalnesc cei doi Adam Tu, Doamne, afla-i/ spre mine cautand: si-asa cum fata mi-e scaldata/ de-a primului sudoare, fie ca sangele celui de pe urma/ sa-mi invaluie sufletul` (John Donne); Inima nu poate gandi un mai mare devotament/ decat cel de a fi tarm pentru ocean / cand arcul unui gest il pastrezi neschimbat,/ parcurgand o nesfarsita repetare` (Robert Frost).
[17] dincolo de ceea ce stiu si pot pune in practica se inalta ceea ce nu stiu si nu pot pune in practica si dincolo de ceea ce nu stiu si nu pot pune in practica va ridicati voi firave umbre` (Virgil Mazilescu).
[18] Cand voci delicate se sting, muzica/ vibreaza-n amintire,/ cand se-ofilesc violete suave, miresmele dainuie-n simtul de ele insufletit./ Frunzele de trandafir, cand risipita-i floarea,/ pentru culcusul celui drag sunt stranse,/ asa si gandurile tale, dupa ce-ai disparut/, fi-vor asternut de odihna dragostei insesi` (Percy B. Shelley); O floare ofilita, lipsita de mireasma,/ uitata pe o fila o vad/ si sufletul meu intr-o clipa se trezeste,/ plin de o reverie indefinita.// Cand a dat in floare? In primavara asta? Mai inainte?/ Cat a durat? Unde a fost culeasa? De catre cine?/ De maini straine? Sau familiare?/ Si de ce a fost pusa aici, ca intr-un mormant?// Spre a-nsemna o intalnire delicata?/ O despartire de cineva drag?/ Sau doar o plimbare, in singuratate si liniste,/ in umbra padurii? Sub soarele campiei?/ Este oare ea vie? Ii este el inca alaturi?/ Unde-i refugiul lor la aceasta ora?/ Ori s-au spulberat deja amandoi/ precum aceasta floare de neinteles?` (A. S. Pushkin)
[19] Omul apare ca o Cruce vie a Hotarului de Taina` intre Dumnezeu si creatie, in care acestea se intalnesc si se impartasesc, ar spune parintele Ghelasie.
[20] Cuvantul poetic tinde sa redea ratiunile plasticizate` (Pr. Dumitru Staniloae) ale naturii originare, recuperata prin iubire: Eu stateam la o margine a orei,/ tu la cealalta,/ ca doua toarte de amfora. () Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atata repetau,/ intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-nceput` (Nichita Stanescu).
[21] In fapt, o regasire, in Hristos cel inviat, a Trupului pierdut al comuniunii: nu nicidecum in poezie Iisus nu e pe cruce in cuie batut ci poemul chiar in miezul poemului e in cuie batut pe trupul lui Iisus.` (Nicolae Tzone)
[22] Teoria mutatiei valorilor estetice, asa cum o intelegea Lovinescu, spunea ceva in genul urmator: prin evolutia sa socio-istorica, omul se schimba in ce priveste preferintele sale culturale, sociale, comportamentale s.a.m.d. In spatiul culturii, regula e aceeasi: valorile estetice se perimeaza si sufera mutatii, devenind valori istorice. Desi aceasta conceptie spune un adevar, nu atinge totusi paradoxul uman al eternei reintoarceri. Postmodernismul insusi recunoaste in omul de azi nostalgia clasicismului si pe cea a romantismului, tendinta retro-valorizarii de tip cultural si religios, printr-un fel de redescoperire a valorilor traditionale si chiar prin revenirea la simplitatea mesajului. Dupa Evanghelie, fiul ratacitor si-a cunoscut parintele cu adevarat abia dupa revenirea sa acasa. Astazi, mai mult ca oricand, poezia e cautata ca o experienta a omului intreg, nu exclusiv a literatului, a specialistului. Punem in joc sufletul nostru pentru a scrie un vers…
[23] Cum sa ma-nsurubez in aer, pamantule?/ Cum sa m-arat din unghiul, al privirii, gandule,/ Cu ce e mai putin din mine dat pieirii?` (Nichita Stanescu)

Bibliografie:

Barbilian, Dan, Situarea axiomaticei`, in Axiomatica mecanicii clasice` (curs litografiat), Universitatea din Bucuresti, 1942.
Barbu, Ion, Evolutia poeziei lirice dupa Eugen Lovinescu`, ed. Ideea Europeana, An IX (209), 1927.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii`, ed. Humanitas, 2011.
Craciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne`, ed. Paralela 45, 2009.
Dufrenne, Mikel, Fenomenologia experientei estetice`, ed. Meridiane, 1976.
Dufrenne, Mikel, Pentru om`, ed. Politica, 1971.
Dufrenne, Mikel, Poeticul`, ed. Univers, 1971.
Gheorghe, Ghelasie, ierom., Dialog in Absolut`, ed. Platytera, 2008.
Gheorghe, Ghelasie, ierom., Memoriile unui isihast` (vol. I, II), Platytera, 2006.
Grigorie de Nyssa, sfantul, Scrieri`, Partea I-a, Col. P. S. B., ed. I. B. M. al B. O. R., 1982.
Hartmann, Nikolai, Esthetik`, Berlin, 1953.
Lukacs, Gyorgy, Estetica`, ed. Meridiane, 1972.
Mandics, Gyorgy, Gest inchis`, ed. Eminescu, 1989.
Marcus, Solomon, Din gandirea matematica romaneasca`, ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1975.
Mavrodin, Irina, Poietica si poetica`, ed. Univers, 1982.
Maxim Marturisitorul, sfantul, Ambigua`, ed. I. B. M. al B. O. R., 1983.
Margineanu, N., Psihologie, logica si matematica`, ed. Dacia, 1975.
Mincu, Marin, Hermetism si obscuritate`, in Critice II`, ed. Cartea Romaneasca, 1971.
Musina, Alexandru, Poezia. Teze, ipoteze, explorari`, ed. Aula, 2008.
Nesteruk, Alexei, Universul in comuniune`, ed. Curtea Veche, 2008.
Ogodescu, Simion Doru, Persoana si lume`, ed. Albatros, 1989.
Parvu Podgoreanu, Curs de filosofie. Teoria Cunoasterii`, Universitatea din Bucuresti, 1975.
Read, Herbert, Imagine si idee`, ed. Univers, 1970.
Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa` (vol. Ι, ΙΙ, ΙΙΙ), ed. I. B. M. al B. O. R., 1997.
Worringer, Wilhelm, Abstractie si intropatie`, ed. Univers, 1970.

(Text publicat in revista Sinapsa`, Nr. 8/2011, pp. 65-75)

foto: Diana Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>